sâmbătă, 29 iulie 2017

legenda despre astronaut...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 
Randunici 4










                LEGENDA DESPRE COSMONAUT

                                 - de DAN ARCAŞU



            Cosmonautul se întorsese din călătoria dintre stele. A coborât din navă încet, cu paşi nesiguri. Tălpile lui atingeau uşor pământul, aşa cum mângâie palma unei fiinţe dragi părul, după o lungă despărţire. Era obosit. Îşi scoase cu greutate casca şi combinezonul, apoi se aşeză şi el alături, pe un bolovan, cu fruntea sprijinită în palme.
           Venise ca să-l întâmpine o mulţime de oameni, înconjurându-l cu un cerc larg, tăcut, de respect, curiozitate, nerăbdare.
           Cosmonautul era acelaşi care plecase cu mulţi ani în urmă în călătoria temerară. Avea braţele şi picioarele zdravene, şi ochii îi străluceau tot aşa de viu ca înainte; cu toate că străbătuse deşerturi săgetate de razele înveninate ale unor sori străini, cu toate că trecuse prin acele locuri stranii, de unde mulţi cutezători s-au întors fără o mână sau un picior, unde forţe misterioase, pe care nu le puteai ocoli decât cu multă voinţă şi dibăcie, făceau ca o palmă, o ureche sau nasul sau limba să se umfle, luând proporţii înspăimântătoare, chircind în schimb, până la dispariţie, alte părţi ale corpului.
             Anii nu păreau să-şi fi lăsat urma pe umerii săi. Doar în păr şi în sprâncene îi amestecaseră fire de brumă. Străbătuse ani de-a rândul spaţiile înspăimântător de goale, explorase singur planete pustii pe care atmosfera îngheţată se prefăcea în pulbere strălucitoare sub paşii săi. Acum îi era frig, îi era nespus de frig.
            Roboţii descărcară darurile pe care fiecare cosmonaut le aducea oamenilor: oasele unor animale necunoscute., lumina stelelor depărtate, algoritmi, frânturi de cântece şi tot felul de jucării. Oamenii însă continuau să aştepte. Ştiau că acestea erau doar cadouri obişnuite, că darul cel mai important încă nu fusese scos la iveală.
            Cosmonautul întinse atunci mîinile şi mângâie pământul. De sub palma stângă izvorâ acolo un fir de iarbă plăpând, care în câteva clipe crescu, prefăcându-se într-o floare de o frumuseţe fără seamăn.
            Chipurile oamenilor se destinseră. Prin rândurile lor trecu un freamăt. Culorile florii se înteţiră şi petalele sale păreau să cheme. Oamenii prinseră să zâmbească şi zâmbetul lor se transformă în raze de lumină. Începu să adie un vânt cald. Cosmonautul se ridică. Pentru prima dată după ani nenumăraţi simţea din nou căldura Pământului. Ochii lui se întâlniră cu ochii sclipitori ai oamenilor. Vântul se înteţi, deveni fierbinte. Cerul gurii i se uscă, apoi prinse să-l ardă. ''M-am dezobişnuit de căldură'' - îşi zise. ''Mi-o fi căşunat, se vede, ceva că am stat prea multă vreme în frig.'' Apoi simţi că privirile i se împăienjenesc şi mâinile îi devin grele. Vru să strige dar din gâtlejul uscat nu mai ieşi niciun sunet. Căzu în genunchi şi cu o ultimă sforţare lovi floarea, prefăcând-o în scrum.
            Se lăsă liniştea. Vântul se răcori dintr-o dată. Văzu cum oamenii se îndepărtaseră câţiva paşi, iar în privirile lor apăruseră reproşuri grele. I se făcu din nou frig. Un frig de o mie de ori mai cumplit ca înainte. Ar fi vrut să le vorbească dar buzele îi rămaseră încleştate, ar fi vrut să plângă dar lacrimile îngheţaseră în pleoape. Întinse atunci din nou, cu greutate, mâinile. Dintre degetele stângii prinseră să sclipească lumini şi culori, să sune clopoţei şi susur de izvor. Le închegă pe toate cu un  bulgăr de ţărână şi într-o clipită din palma sa îşi luă zborul o pasăre măiastră.
            Pe buzele tuturor oamenilor reapăru zâmbetul. Copiii râdeau cu ochii mijiţi şi săreau bătând din palme. Însuşi cerul părea să se însenineze de bucuria lor. Dar niciunul nu băgase de seamă că pe faţa cosmonautului fericirea dură doar câteva minute, după care trupul său se încovoie dureros, ferindu-se din nou de miile de priviri care-l ardeau. Întinse cu trudă spre înalt braţul drept, iar pasărea măiastră îi coborâ în palmă. Îi smulse o pană, apoi încă una, şi încă una, iar penele se transformară pe rând în formule matematice pe care le aruncă, una câte una, până ce în faţa lui nu rămase decât un schelet înspăimântător de alb. 
            Oamenii culeseră de pe jos formulele, unii cu interes, alţii în silă, dar privirile tuturor erau mustrătoare. Şi din nou se lăsă tăcerea şi acea stranie senzaţie a golului îngheţat, pe care n-o cunosc decât cei care au păşit măcar o dată prin spaţiile stelare. Cosmonautul îşi adună încă o dată toate forţele şi-şi ridică palmele spre cer. Adună în ele fulgere şi acorduri de orgă, freamătul pădurilor şi clipocitul picăturilor de apă care cad în adâncul peşterilor, spaima cutremurelor şi liniştea oglinzilor netulburate ale lacurilor de munte; adună unduirea luminii şi a valurilor, măreţia stâncilor şi a cascadelor, zbuciumul vântului şi al vârtejurilor solare; adună firele nevăzute care leagă între ele tot ce există şi lumina unei oglinzi în care prinse imaginea sa şi a tuturor celorlalţi. Puse toate astea la un loc şi le încercă greutatea. Picioarele şi braţele i se făcură atunci ca de ceară şi căzu cu faţa în ţărână. O clipă crezu că va muri. Apoi, cu o sforţare uriaşă, reuşi să-şi ridice din nou braţul stâng. Apăru în momentul acela, în faţa lui şi a oamenilor, mai întâi ca din ceaţă, apoi din ce în ce mai luminos, o mândră fecioară. 
            Oamenii o priveau uimiţi, înmărmuriţi de frumuseţea ei, uitând o clipă de cosmonaut. Îi priviră ochii, şi ochii ei căpătară adâncimi de vrajă; îi priviră braţele şi braţele ei deveniră incandescente. Simţiră cu toţii dorinţa să-i fure freamătul tainic al sânilor şi al inimii, şi sângele ei se transformă în şuvoaie de foc.
            Se apropie de cosmonaut. El o privea fermecat, uitând la rândul său tot ce îndurase. ''Aceasta e clipa pentru care merită să-ţi sacrifici întreaga viaţă'' - îşi zicea. Fecioara îl privi cu atâta duioşie încât parcă şi pământul se înmuie sub tălpile sale, înconjurându-i picioarele într-o îmbrăţişare tăcută. Ea întinse uşor palma spre fruntea lui, să-l mângâie, să-i netezească ridurile, să-i şteargă sudoarea chinului îndurat. Dar nu apucă decât să-l atingă. Degetele ei ardeau ca fierul înroşit şi cosmonautul se smulse în lături strigând. Ea îl privi mirată iar oamenii nu înţelegeau nici ei ce se petrece. Fecioara încercă să mai facă un pas către el dar cosmonautul o apucă brutal cu braţul drept şi o opri în loc. Ea îl privi mâhnită. Cosmonautul se împletici. Flăcările privirilor ei îl mistuiau. Simţea că viaţa îl părăseşte. Devenea cu fiecare clipă, tot mai palid, tot mai slab. Nu avu putere decât să întindă spre ea palma dreaptă în semn de apărare. Apăru atunci, timid şi rece, o formulă matematică, apoi alta şi alta. Cerul se albi şi începu să ningă. Şi fiecare fulg era o formulă. Fecioara îl privea neîndrăznind să mai facă nicio mişcare , iar privirile ei erau tot mai străvezii, tot mai dureroase şi neasemuit de triste.
            Se porni viscolul şi se făcu întuneric. Oamenii se strânseră unul în altul dârdâind de frig. Apoi, după o vreme, când viscolul încetă, îl văzură din nou pe cosmonaut. Era undeva sus, şezând pe soclul izvorât din pământ, îngheţat, prefăcut în stană de piatră.  


                               ''LEGENDA DESPRE ASTRONAUT'' de DAN ARCAŞU
Randunici 4




          

            


vineri, 28 iulie 2017

jurnalul (210)



Astăzi ... vineri, 28 iulie, ora 22.32
Ultimele zile ... sunt cam ciudate: dimineaţa zici că este toamnă, apoi după ora 10 devine o toridă.vară... 
Gândurile ... îmi sunt cam aglomerate: totul se derulează cam aiurea, am multe de realizat (toate se amestecă ca la cărţile de joc...) şi când să trec la realizare (''cartea'' stabilită...), apare surpriza: altă activitate !
Descopăr ...  că nu am mai avut şi perioade de distracţie de vară: cu muzică multă şi amuzament... cu mult timp înainte ascultam foarte multă muzică: la discuri, video, cd-uri... acum reuşesc să urmăresc doar câteva minute de emisiune pe la tv, în pauze scurte între diverse activităţi ! iar noaptea, obosită, adorm la câte un film...  
Recunosc ... că responsabilităţile multe m-au cam transformat într-un mic roboţel... nu m-am îngrăşat, am poftă de mâncare după atâta mişcare zilnică - mi s-au format bine muşchii, mai bine ca la o sală de sport  !
În bucătărie ... a fost ceva activitate: ba pe la un pepene, ba pe la un porumb fiert... 
Sunt îmbrăcată ...  în:costumaţia de noapte...
Ce să hotărăsc ... azi pentru mâine ? deja este stabilit de două zile programul: voi bea cafeluţa, voi uda florile din grădiniţa din faţa casei, apoi voi avea de terminat ultima porţiune din zona de defrişat din grădina vecină, pe lângă gardul nostru ! apoi program lejer până spre seară când voi fi în grădina mare la udat plante şi pomi ! 
Munca mea zilnică ... de obicei este la fel zi după zi...dar acum este dată peste cap de o activitate nouă: am obţinut (de la o vecină) cheia de la poarta proprietăţii din stânga casei noastre (nu mai locuieşte nimeni - moştenitorii sunt la oraş) şi de două zile, pas cu pas, curăţ spaţiul de la gard cam 1.5 metru... am avut de toate: iarbă crescută, papură (?!), lemn rău, nuc sălbatic, soc aiurea crescut, ghimpi, viţă-de-vie devenită liană din junglă prin stufărişul de copaci (nu m-aş fi mirat să apară Tarzan agăţat de liane... dar a apărut doar o găină pestriţă ce a sărit gardul de la vecini...), trandafiri sălbăticiţi (ce m-au tras de haine şi mi-au înţepat pielea braţelor) şi câte alte plante crescute liber peste tot... mai am şi mâine o porţie şi scap ! aşa reuşesc să protejez gardul gospodăriei noastre pentru că toată vegetaţia din grădina vecină vrea să vină peste gard, să intre peste noi - probabil le place şi lor cum îngrijim noi plantele şi pomii !!! 
În casă ... este o atmosferă liniştită... mami doarme deja, ca de obicei la această oră... ticuţu are meci la tv - căldura verii îl face pe ticuţu să se simtă bine... Puiu mai aţipeşte, mai latră câte puţin, iar adoarme - se simte bine seara că este răcoare... bineînţeles că doarme pe terasă, nu mai vrea la căsuţa lui...
Azi ... am preferat o îngheţată savurată după toată activitatea... aşezată confortabil în fotoliu, cu ochii la tv la ''Te vreau lângă mine''...
Haideţi să evadăm ... într-un peisaj ca de basm, însoţiţi de vocile minunate ale celor doi tineri, Ioana şi Edward:

marți, 25 iulie 2017

invitaţie la concurs...

... o prietenă dragă, Carmen (http://miculaiciuc-carmenita.blogspot.ro/ ) a sărbătorit 10 ani de căsnicie !
... le--am urat, cu drag, şi le urez şi acum:  LA MULŢI ANI
... şi pentru că a avut şi o idee minunată de a organiza un concurs, vă invit să participaţi la acest concurs la adresa:
http://miculaiciuc-carmenita.blogspot.ro/2017/07/invitatie-la-concurs.html#comment-form
... concursul se desfăşoară între 24 iulie-24 august şi are reguli uşor de respectat:
1. să urmăriţi blogul intitulat ''Căsuţa unei albinuţe'' la adresa : http://miculaiciuc-carmenita.blogspot.ro/  !
2. informaţi-vă prietenii, pe bloguri, despre acest concurs pentru a participa !
3. lăsaţi un comentariu pe pagina concursului la adresa: http://miculaiciuc-carmenita.blogspot.ro/2017/07/invitatie-la-concurs.html#comment-form  prin care să vă anunţaţi dorinţa de a participa la concurs !
... câştigătorul va fi ales prin tragere la sorţi prin sistemul random.org !
... haideţi la concurs !!! 
        SUCCES !

luni, 24 iulie 2017

darul de nuntă...

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
Imagini pentru TUDOR STEFANESCU Moartea cocorului... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' ! 

          TUDOR ŞTEFĂNESCU

                   (14.02.1902-13.02.1992)
-alte lucrări ale scriitorului:''Oraşul cu amintiri'', ''Cîinele Ruggs sare cu paraşuta'', ''Fii ai marelui curaj'', ''Lacrima delfinului'', ''Calea Griviţei'';

                               MOARTEA COCORULUI

                                             povestiri din Deltă
                                                    
(sursa coperţii: https://www.okazii.ro/tudor-stefanescu-moartea-cocorului-povestiri-din-delta-a176012807 )                                            
                                           
                               
                                     DARUL DE NUNTĂ

               Eroul întâmplării, un noaten de toată frumuseţea, un cârlan cum îi spun ţăranii, poate că a murit de mult, dar Neculai, cel care i-a purtat de grijă, care cu multă trudă l-a apropiat de oameni, trăieşte şi azi.
               E drept că atinge acum o vârstă înaintată. Are copii şi nepoţi. Părul i-a albit de tot. Fiu de pescari, a fost atras încă de mic către rodul pământului. A învăţat unde şi când să semene grâu, să planteze pomi şi viţă, să crească vitele. Printre bălţile Deltei, pământul nu-i prea darnic. E plin de sărături şi trebuie muncit într-un anume fel, dacă nu dă recoltă bogată, să umple cel puţin nevoile celui care se străduie.
               După ce a terminat şcoala, Neculai se ducea cu tatăl său pe baltă la pescuit. Lui nu-i plăcea. Adesea fugea de acasă şi se ascundea prin pădurile de sălcii, unde asculta cântecul privighetorilor sau privea cu atenţie cum piţiguşul de stuf şi presura de trestie făureau cu multă migală ţi pricepere cuiburile.
               Băiat vânjos, deşi nu-i plăcea viaţa de baltă, era de mare ajutor în gospodărie. Tatăl său, după multe încercări, l-a lăsat în voia lui. Moştenise de la bătrâni o căruţă hodorogită, pe care a pus-o din nou pe roate. Într-o zi, gloaba care o târa n-a mai putut ieşi din zăvoi. S-a întins pe margine de drum şi a devenit hrană sălbăticiunilor. 
               Flăcău de-nsurătoare, Neculai îşi întocmise bine gospodăria. Casă avea, pământ la fel, căruţă, braţe puternice, slavă Domnului ! Numai un cal îi lipsea. 
               Într-o dimineaţă de toamnă, cu cer mohorât, Neculai scoase din hambar o frânghie şi plecă spre canalul Dunavăţ cu un prieten. De o parte şi de alta a canalului, pe grinduri, sute de animale: oi, vaci, porci, cai, care trăiesc în sălbăticie. Din când în când, cu trudă, poţi prinde vreo oaie sau vreun porc. Cal însă nu-i chip nici măcar să-l atingi. Poţi să te zbuciumi toată ziua, de la răsăritul soarelui şi până la aprinsul stelelor!
               Neculai ştia toate astea. Totuşi voia să încerce. Cu pricepere şi stăruinţă ce nu izbuteşte omul ? Ajuns la canal, se aşeză la pândă şi ochi un mânzuleţ, care păştea liniştit printre sălcii. Din frânghia lungă luată de acasă, făcu câteva ochiuri şi le-ntinse ca pe nişte capcane, prin iarbă. De fiecare capăt ţinea şi el şi prietenul său. Fără să simtă primejdia, mânzul puse piciorul în inelul unei capcane. Începu să dea din copite şi să se zvârcolească. Spre seară însă tinerii izbutiră să-l scoată la luminiş şi să-l ducă în sat. Şi-au rupt hainele de pe ei, au sângerat la tălpi, purtaţi prin toate mărăcinişurile dar erau fericiţi. Ajunşi acasă, îl băgară în grajd, îl legară de iesle, şi-i trântiră în faţă un braţ de fân şi o găleată cu ovăz. Până la ziuă îl lăsară în plata Domnului. 
               Dimineaţa scoaseră o găleată de apă proaspătă din fântână şi se duseră în grajd. Aici, toate, harababură. Fânul împrăştiat prin tot grajdul, ovăzul risipit în iesle, frânghia roasă în dreptul zăbalei. De nu avea picioarele legate, poate că rupea şi uşa grajdului şi fugea.
               Când îl văzu pe flăcău, începu să necheze şi să arunce cu picioarele. Trei zile nu mâncă nimic şi nici de apă nu se atinse. 
               Toată toamna şi toată iarna, feciorul nu a făcut altceva decât să îngrijească de mânzuleţ. Iarna, pe nămeţi, îl scotea din grajd şi-l gonea câte un ceas, două prin grădină. Calul se mai îmblânzise. Se făcuse frumos. Mai mare dragul să te uiţi la el ! Cu un moţ în frunte, pintenog, coama stufoasă fluturându-i în vânt. Începuse să-i smulgă fânul din braţe. Se lăsa ţesălat şi mângâiat. De încălecat sau de pus la căruţă, nici gând. Primăvara, când dădu colţul ierbii, flăcăul îl înhămă la un cărucior cu două roate dar calul îl făcu praf. Încercă să-l încalece dar de fiecare dată fu trântit la pământ. După o asemenea căzătură, îşi scrânti piciorul trebuind dă stea o lună la pat.
               Cât a bolit băiatul, de cârlan a avut grijă bătrânul care, intrând în grajd, îl altoia mai întâi cu o prăjină şi apoi îi punea de mâncare în iesle. Băiatul îi auzea nechezând şi, îngrijorat, îl întreba ce are. Tatăl îi răspundea râzând:
-Ei, ce să aibă, i s-a făcut dor de tine, fă-te bine mai repede.
               Când Neculai putu merge pe pcioare şi intră în grajd, calul începu să tropăie de bucurie şi să necheze. Se lăsă mângâiat pe coamă şi pe crupă, primi mâncare şi puse botul pe umărul stăpânului.
               Când se înzdrăveni, flăcăul începu iar truda cu calul. Mai întâi călăritul şi apoi la căruţă. Într-o zi însă, calul intră cu căruţa într-o râpă, îi rupse loitrele şi-şi frânse un picior. Bătrânul îl povăţui pe flăcău să-l împuşte, că tot nu mai are ce face cu el. Băiatul nu se dădu bătut. Trei luni se chinui să-l facă bine. După ce-l vindecă, începu din nou îmblânzitul. Parcă mergea mai uşor. Mânzul se liniştise.
               Apoi veni vara. Băiatul ieşi cu calul la marginea satului. Deodată, acesta se smuci şi, după ce dădu ocol, fugi în pădure şi dus a fost.
               Toamna a venit repede. În Deltă e mult mai grăbită. În gospodăria lui Grigore Pantelimon se făceau pregătiri de nuntă. Neculai era mire. Găsise fată bună, fiică de pescari vrednici din Dunavăţul de Jos.
               Flăcăii din sat împodobeau casa cu brazi şi cu panglicuţe colorate. Dimineaţa, după ce ginerele se găti, flăcăii îi aduseră din sat un cal liniştit, pe care-l înveliră cu velinţe noi, ţesute de bătrânele satului. Se pregătea să se ducă cu calul la socri să-şi ia mireasa. Ceilalţi flăcăi aveau şi ei câte un cal. 
               Cu lăutarii în brişcă, urmau să colinde veseli uliţele satului, până la mireasă ţinând-o tot într-un chiot. De aici, la biserică şi apoi la casa bătrânească. Aşa era obiceiul. Şi bunicii lor tot la fel făcuseră. 
               Porţile mari stăteau deschise.
               Lume, ca la nuntă, câtă frunză şi iarbă. Calul aştepta împodobit în mijlocul curţii.
               Deoadtaă se auzi un vuiet. Mai întâi pe uliţă şi apoi în curte. Bătrânele duseră mâna la gură, minunându-se ca de o arătare. Bărbaţii nu se dumireau. Mirelui îi tremură biciul în mână. Se uita şi nu-i venea să creadă.
               Alergând ca o vijelie, cârlanul sătul de arşiţa şi ţânţarii din baltă, se-ntorsese la locul unde ştia că este primit cu dragoste, acolo unde găsise atâta oblăduire şi bunătate, la o casă de oameni cu suflet.
               Intră pe poartă, necheză prelung, dădu de câteva ori din cap, şi, scurmând pământul cu copitele, îngenunche cu picioarele dinainte în faţa flăcăului, de parcă i-ar fi spus:
-Stăpâne, iată, m-am întors. Acesta este darul meu de nuntă.    

               (TUDOR ŞTEFĂNESCU, ''DARUL DE NUNTĂ'', vol.''MOARTEA COCORULUI'')

duminică, 23 iulie 2017

ia porumbul !

... zile pline ochi de căldură !
... Puiu nu-şi găseşte locul potrivit, doarme peste tot câte puţin ! bea foarte multă apă (umblu cu un bidon cu apă tot timpul pregătit pentru el)!
... mami ne-a făcut o surpriză minunată: controlând porumbii, a venit la noi, fericită ca un copil, cu braţul plin de ştiuleţi de porumb:
... apoi l-a pregătit pentru fiert...
... când au fost gata fierţi porumbii, mami s-a dus la drum, la poarta din grădina mare şi a întâlnit o fetiţă şi i-a împărţit, cu drag, porumb pentru sufletele morţilor noştri !
... apoi ne-am adunat cu toţii, ne-am pus în gând câte o dorinţă (vom mânca prima oară aşa ceva anul acesta) şi am trecut la atac !
... Puiu a auzit gălăgia noastră veselă şi a venit la uşă ca să afle ce mâncăm... l-am primit în casă şi i-am dat şi lui boabe curăţate pe care le-a mâncat cu multă plăcere, apoi fuguţa afară la apă !
... poftiţi şi voi, cu drag, la porumb fiert: