sâmbătă, 27 mai 2017

Aralda...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4



                                



                       ARALDA

                                                - de  RODICA BRETIN



                
            Gleznele mi se afundau în covorul gros de ierburi, o briză uşoară îmi răsfira pletele, iar mireasma proaspătă de răşină a pădurii mă învăluia ca un balsam. În timp ce străbăteam poienile inundate de lumina blândă a soarelui, păsări mari săgetau spre înălţimi şi, dinspre munţii semeţi, acoperiţi de vălul dens al ceţii, se auzea vuietul cascadelor. Întâlnind undele limpezi ale unui pârâu, m-am aplecat pentru a-mi oglindi chipul, dar cristalul apelor s-a întunecat brusc, întregul peisaj dispărând într-o învolburare de neguri, iar când mi-am ridicat privirile, cerul devenise o prăpastie înspăimântătoare.
            Întotdeauna se întâmpla la fel: de câte ori încercam să reconstruiesc, din frânturi disparate de amintire, vise zăvorâte în subconştient şi doruri neînfrânte de timp, lumea unde mă născusem, un fulger argintiu spulbera în neant imaginile ce abia căpătaseră consistenţă. Deşi majoritatea închipuirilor mele apăreau înveşmântate într-o tentă feerică - sau poate tocmai de aceea - păstram permanent senzaţia că ceva nu era în regulă. Curând, un amănunt insesizabil reuşea să răstoarne ordinea firească a lucrurilor şi să prefacă totul intr-un haos, pe care mintea mea încerca zadarnic să-l stăpânească. La început, alunecam fără efort în dulcea nostalgie a amintirii, lăsându-mă învăluită de norii pulberilor stelare. Izbuteam chiar să mă detaşez de entitatea indestructibilă care devenisem şi să mă privesc, dincolo de zidul temporal, aşa cum arătasem cândva o femeie tânără, cu trupul alb şi zvelt, pe care ceilalţi - demult coborâţi în nefiinţă - o numeau Aralda, simbolul frumuseţii eterne. Amănunte desprinse la întâmplare din scurta mea existenţă printre oameni îmi reveneau în minte cu o uluitoare acuitate, copleşindu-mă cu năvala lor, ca un torent nestăvilit. Ameţită de bogăţia senzaţiilor, nu rezistam tentaţiei de a-mi oglindi faţa în adâncimea nenumăratelor oglinzi întâlnite în cale, pe potecile aducerilor-aminte, deşi ştiam că în momentul în care o voi face, dincolo de suprafaţa netedă nu voi vedea un chip anume, ci abisul. Şi totuşi încercam, de o eternitate, cu tenacitatea disperării, să-mi regăsesc trăsăturile uitate în noaptea memoriei...
            Renunţasem la înfăţişarea umană într-un moment de rătăcire, când, orbită de strălucirea sublimă a stelelor, credeam că Universul întreg îmi aparţine. Corpul meu fragil nu putea înfrunta veşnicia Nopţii şi l-am abandonat într-o jertfă ce mi se păruse minoră, atunci, când mă aflam la porţile Infinitului.
            Străbătând primejdioasele genuni cosmice pe spirala de foc a nebuloaselor, unde pulsul incandescent al aştrilor măsoară curgerea erelor, am trăit iluzia desăvârşirii într-o veşnică mişcare, mereu înaintea luminii. Urmam curbura spaţiului, rotunjindu-se în nemărginire spre o limită inexistentă, în care Timpul se confundă cu Imobilitatea şi formele materiei se contopeau în plămada tulburătoarelor prefaceri. Eram captivată de jocul fascinant al Spaţiului şi Timpului dar tabloul Universului în devenire îmi rămânea străin, uluitoarele sale geneze părându-mi îndepărtate şi de neînţeles, asemeni sclipirii palide a stelelor privite printre norii alungându-se pe cerul planetei mele. Între intervalele lungi de singurătate - când tăcerea îşi ţesea pânza fluidă între prăpăstii - ascultam cu teamă mesajele enigmatice din alte dimensiuni, unde zborul luminii se transforma într-o zbatere neputincioasă. Alunecând uneori în faliile perfide ale beznei, mă regăseam curând în libertatea spaţiilor vaste, căci eram mai rapidă decât fotonii şi mai uşoară ca o licărire. Nemuritoare, alergam neobosită din faţa Timpului, până când, între două plonjări vertiginoase în neant m-am oprit o clipă, întrebându-mă de ce fiinţa astrală desăvârşită care devenisem nu cunoştea fericirea, în ce abis noptatic pierduse bucuria simplă de a trăi ?
            Urmărind o ţintă himerică mă risipisem printre stele - tristă şi însingurată pentru vecie - căci în fiecare grăunte de praf cosmic, în fiecare nebuloasă a rămas o parte din fiinţa mea, din cea care eram înainte ca Nesfârşitul să mă fure... De aceea mă căutam acum pe mine, adevărata, în lucirile de oglindă ale apelor limpezi din amintiri sau printre răsfrângerile palide ale cerului innorat de uitare, de aceea încercam zadarnic să mă ascund printre fantasme.
            ... Lumea în care m-am născut a rămas undeva în urmă, în depărtări inimaginabile, iar falia de spaţiu care ne desparte se măreşte cu fiecare clipă, în vreme ce îmi urmez destinul rătăcitor printre stele, singură ca însăşi Eternitatea. Dar mă voi întoarce. Cu hotărârea care m-a făcut să renunţ la fiinţa mea fragilă si să colind Universul o veşnicie, mă voi întoarce. Căci  numai acolo, sub cerul de azur şi purpură, voi putea regăsi chipul şi trupul minunat al Araldei, oglindite în puritatea apelor şi în ochii oamenilor de pe planeta mea.               

                        
                                                    - ''ARALDA''  de RODICA BRETIN
Randunici 4




          

            



vineri, 26 mai 2017

jurnalul (201)


Astăzi ... 26.05.2017, ora 21.09 
Aproape că am ajuns ... spre finalul lunii mai ! uneori a plouat şi a fost răcoare, uneori au fost raze calde de soare... 
Mă gândesc … la postările citite pe blogurile prietenelor - toate atât de interesante ! adesea stau şi revăd în minte - am o bună memorie vizuală - imaginile cele mai interesante, descoperite pe internet !
Am învăţat … multe vizitând blogurile prietenelor !
Recunosc că ... îmi place să lucrez prin grădină dar, adesea, mi-e dor de o altfel de activitate... 
În bucătărie ... sunt doar eu, leptopul şi tv-ul...
Îmbrăcămintea ... este încă cea pe care am avut-o pe afară... 
Puiu ... este la culcare, la el acasă... toată ziulica doarme pe terasă, când la soare-când la umbră... când se grăbeşte, mai îmi deranjează plantele aşezate la uscat...
Sperăm să avem ... plante multe şi răsadurile noastre cresc încetişor-încetişor, uneori mă uit la ele şi nu-mi vine să cred cât au crescut ! şi mi-e tare drag de ele !
Muncă ... multă şi prin grădină, şi prin casă, plus plantele medicinale şi dulceţurile !!! mami culege căpşunile (adesea nu are răbdare, le ia şi pe cele jumătate coapte...), le curăţă, le face dulceaţă... eu o aprovizionez cu zahăr (merg la magazin...) şi apoi, pun dulceaţa în borcane şi siropul în sticluţe, le aşez etichete şi le duc în pivniţă... am făcut şi suc de soc, am băut deja...  eu am întins peste tot, pe terasă, plantele pentru ceaiuri, de prin grădini: muşeţel, pătlagină, gălbenele, rostopască, pelin, soc, urzică... le sucesc pe toate părţile, umplu cu ele, uscate, apoi săcuţii de pânză... 
De dincolo ... ascult tv-ul lui ticuţu dar mă concentrez pe scrierea pe blog...
Prefer ... zilele de marţi şi joi - am 2 seriale, pe AXN, ce îmi plac ! altele, de unde ? mai ales că îmi place să stau seara până târziu, în noapte, cuibărită bine în fotoliu - mai aţipesc, mai văd filmele...
Pentru că ... îmi plac jocurile de artificii:

joi, 25 mai 2017

parfum de liliac...

... o minunată poezie dedicată primăverii şi liliacului, la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ):
''A înflorit
 liliacul. 
 Parfum,
 frumusețe,
 gingășie,
 alb,
 violet,
 culoare...
 Se scutură
 liliacul.

Primăvară,
flori
petale,
zbor
fluturi,
iubire,
zâmbet,
magie...
Sufletul meu
se inspiră
din amintirea
privirii.
Gândurle mele
se scutură
parfum de liliac.


Mă regăsesc
în anotimpuri
și mă despart
de trecerea lor,
sperând, cândva,
reîntâlnirea.''
          (LAURA SCHUSSMANN,''A ÎNFLORIT LILIACUL'')

eroi ce-au fost...

..Ziua Eroilor !
... eroi ce-au fost:
  (http://www.calendarintercultural.ro/agenda.php?detalii=9285&eventdate=1494622800 )
... m-am gândit la o minunată poezie (https://ro.wikisource.org/wiki/Pui_de_lei ):
                 ''Eroi au fost, eroi sunt încă
                  Și-or fi în neamul românesc!
                  Căci rupți sunt ca din tare stâncă
                  Românii orișiunde cresc.
                            E vița noastră făurită
                            De doi bărbați cu brațe tari
                            Și cu voința oțelită,
                            Cu minți deștepte, inimi mari.
                  Și unu-i Decebal cel harnic
                  Iar celălalt Traian cel drept
                  Ei, pentru vatra lor amarnic
                  Au dat cu-atâția dușmani piept.
                            Și din așa părinți de seamă
                            În veci s-or naște luptători,
                            Ce pentru patria lor mamă
                            Vor fi mereu învingători,
                  Au fost eroi, și-or să mai fie,
                  Ce-or frânge dușmanii cei răi,
                  Din coasta Daciei și-a Romei
                  În veci s-or naște pui de lei.''

      (Ioan Neniţescu -https://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Ioan_Neni%C8%9Bescu -, ''Pui de lei'')
... şi iată şi povestea unui ''puiu de viteaz'':
       ''Am să vă povestesc isprava unui băieţandru de 16 ani, dintr-un sat din judeţul Gorj. Întâmplarea asta s'a petrecut în toamna anului 1906, când armata germană, mult mai numeroasă ca a noastră, a pătruns la noi prin valea Jiului.
        Flăcăiaşul se întorcea acasă, când o ceată de Nemţi îi iese în cale. 
-Unde sunt Românii ? îl întrebă răstit ofiţerul.
        Băieţandrul văzuse bine pe-ai noştri într'o pădure din apropiere.
         Avu însă curaj şi răspunse:
-Nu ştiu.
-Nu vrei să spui ? Am să te împuşc !
        Şi Nemţii îl înşfăcară, îl legară de un pom şi întinseră puştile spre pieptul lui. Ofiţerul îl întrebă din nou:
-Unde sunt Românii ?
        Băieţandrul repetă acelaşi răspuns: 
-Nu ştiu !    
        Ofiţerul se încredinţă că el nu ştie nimic şi-i dădu drumul. Dar n'apucară Nemţii să facă nici zece paşi, că se văzură înconjuraţi de-ai noştri şi fură făcuţi prizonieri.
         Atunci băieţandrul se înfăţişă mândru în faţa ofiţerului neamţ, luat prizonier:
-N'am vrut să-ţi spun unde-s Românii, căci ştiam că ai să-i găseşti singur.
        Iar puiul de viteaz a fost luat la regiment, după dorinţa lui.''    
                 (povestire preluată din cartea de la şcoliţă a mămicuţei mele...)

luni, 22 mai 2017

maestrul...












... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' ! 



                 OCTAV ENIGĂRESCU






                             MAESTRUL MEU


              Una din plăcerile mele când mergeam în vacanţă la via de la Ştefăneşti era să mă urc în şura de paie din spatele casei. Nu ştiu de ce, dar acolo mi se părea că patefonul se auzea mai bine, iar plăcile uzate, pe care le descoperisem într-o cutie de sub patul mamei, parcă produceau o muzică divină.
              Aşa se făcea că, în special spre seară - pe când soarele cobora dincolo de deal, pe când vântul obosit din timpul zilei începea să moţăie, şi ciocârlanii din nucul cel mare acostau cu ciripituri şugubeţe vreo coţofană poposită, din întâmplare, pe crengile uscate din vârf - eu învârteam cu grabă manivela patefonului şi schimbam una după alta plăcile din cutia fermecată. 
              Îmi plăcea cum se tânguia Maria Tănase, sau cum, după o melodie de jale, începea să chiuie drăcesc; îmi plăcea Jean Mascopol, care înşira tărăgănat cuvinte de dragoste în ritm de tangou languros;  îmi plăcea Paganini, care mânuia arcuşul cu iuţeala fulgerului; îmi plăcea uvertura ''Cavaleria uşoară'', pe care o acompaniam cântând la trompeta făcută din hârtia în care înfăşurasem pieptenul, dar mai presus de toate mă vrăjea o placă, din păcate ciobită care, pe o parte, avea imprimată o arie în care vocea Adelinei Patti părea că suie în vârtejuri atât de sus, încât nici ciocârlanii din vârful nucului n-ar fi putut s-o ajungă, iar cealaltă faţă a plăcii tăinuia vocea unui român pe nume Jean Athanasiu, care cânta o bucată numită ''Credo'' şi era din opera ''Otello''.
              Nu înţelegeam nici un cuvânt, căci cânta în limba italiană, iar despre ''Otello'' nu ştiam mai nimic la cei 15 ani ai mei, dar simţeam că în bucata respectivă se întâmpla ceva teribil, ca şi cum s-ar fi torsionat o lume întreagă, ca şi cum s-ar fi scufundat pământul, iar la sfârşit, când izbucnea în hohote de râs, simţeam că nu era nimic vesel ci, din contra, parcă s-ar fi prăbuşit tot cerul peste mine.
              Atât de mult mă vrăjise bucata aceea, încât, într-o seară târzie, când afară se dezlănţuise o furtună cu fulgere şi trăsnete, am simţit nevoia să pun placa cu aria respectivă.
              Ploaia bătea în geam, iar eu, la lumina slabă a lămpii cu gaz, în faţa oglinzii, am început să gesticulez, să fac grimase, să-mi las părul vâlvoi până peste ochii pe care îi mărisem cât cepele şi să imit melodia vrăjită. Bălmăjeam, una după alta, silabe necunoscute, când şoptindu-le, când forţându-le. La sfârşit, când am izbucnit în hohote demonice, mi s-a părut că ceva s-a desprins din mine, că de fapt nu eu eram cel ce strigam sau gesticulam, era altcineva care mi se suprapusese, care mă împingea spre o lume necunoscută ce era atotstăpânitoare pe întreaga mea fiinţă.
              Placa se terminase de mult, învârtindu-se în gol, când mi-am revenit şi m-am trezit în faţa oglinzii. Eram transpirat şi istovit de parcă aş fi alergat până în vârful dealului. Şi odată cu vălul care mi se ridicase de pe ochi, încetul cu încetul, prin lumina slabă a încăperii am descoperit într-un colţ privirea liniştită şi senină a mamei care mă întâmpina cu un zâmbet blând. Aşa de furat fusesem în acele câteva minute, că nici nu o observasem pe mama care intrase în cameră.      
              Mă simţeam oarecum stingherit, ruşinat de cele petrecute, cu toate că mama era obişnuită cu giumbuşlucurile pe care i le făceam de dimineaţa până seara. De data asta însă, nu numai că nu era supărată pe mine, dar am avut impresia că a primit cu mare bunăvoinţă scuzele mele stângace. La numai câteva săptămâni, după neobişnuita întâmplare, mergând la Bucureşti, m-a dus pe undeva pe lângă Podul Izvor, într-o clădire veche, pe a cărei firmă agăţată deasupra intrării era scris Conservatorul ''Astra''.
              Eram atât de emoţionat încât nici nu am reuşit să răspund ca lumea unui domn care m-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am. Se vede treaba că mama vorbise dinainte cu acea persoană, cu ochii mari, cu sprâncene stufoase şi zbârlite şi cu o frunte care nu se mai termina.
              M-a dus lângă pian, punându-mă să fac o gamă, şi pentru că nu ştiam cum s-o execut, mi-a arătat el. Am făcut şi eu ce m-am priceput. M-a pus să bat şi într-un anumit fel cu degetele pe capacul pianului şi m-a chinuit vreme de vreun sfert de ceas, cu fel de fel de exerciţii. Când a văzut că am ajuns la capătul puterilor, a închis pianul, s-a întors către mama şi i-a spus că ceva calităţi s-ar părea să aibă băiatul, dar e prea crud. Să-l mai lăsăm un an să mai crească şi vom vedea. După aceea s-a întors spre mine, m-a bătut pe umăr şi a început să râdă cu poftă.
              Când ama juns în stradă, parcă scăpasem de la teza de chimie. Îmi suna mereu în urechi râsul necunoscutului. Semăna atât de mult cu cel de pe placă...
              M-am întors către mama şi am întrebat-o:
-Cine este domnul la care m-ai adus ?
-Ei, dragul meu, să ştii că ai stat de vorbă cu unul dintre cei mai mari cântăreţi şi profesori de canto din ţară !
              Şi astfel, în acea zi de toamnă a anului 1940, l-am cunoscut pe Aurel Costescu-Duca, cel care, peste puţină vreme, avea să dea sens destinului vieţii mele.
....................................................................................................................................................
              Trecuse un an agitat şi plin de evenimente sumbre. Vacanţa ce mare, pe care o aşteptam în fiecare vară cu nerăbdare, sosise fără ca să mai aducă cu ea şi bucuriile respective.
              Începuse războiul, dar eu care de-abia terminasem clasa a VI-a de liceu (a X-a după actualul sistem) nu-i dădeam prea bine seama de ceea ce avea să urmeze. Numai când am condus la gară doi dintre bunii mei prieteni care plecau chemaţi la datorie, când am văzut convoaie de trenuri militare şi când învăţătorul de la şcoala din sat a venit în uniformă de sublocotenent: ca să-şi ia rămas bun de la mama, atunci abia am simţit că ceva neobişnuit este pe cale să se întâmple.
              În toamnă însă se împlinea scadenţa, iar eu m-am prezentat la Conservatorul 'Astra''. Maestrul Costescu-Duca m-a primit ca pe o veche cunoştinţă. Iar examinarea la care m-a supus mi s-a părut că nu a mai fost aşa de înspăimântătoare. Când mi-a comunicat că mă primeşte ca să urmez Conservatorul (acest lucru se făcea sub rezerva luării, în paralel, a bacalaureatului) şi că de la 1 octombrie trebuia să mă prezint la cursuri, am zbughit-o pe uşă şi nu m-am mai oprit decât în staţia de tramvai. Nu puteam să-mi stăpânesc emoţia şi simţeam parcă nevoia să spun în gura mare, fiecăruia dintre cei care mă înghesuiau în tramvai că sunt la Conservator.
              Prima zi a început însă sub auspicii mai puţin festive. Directorul Conservatorului, profesorul Nicolae Oancea, care preda teoria şi solfegiul, m-a făcut să-mi dau seama de la început, că a te pregăti pentru profesia de artist liric nu este nici pe departe un galop de plăcere. Stăteam ore întregi acasă cu caietele de solfegiu şi mă chinuiam să dezleg secretele acelor puncte mici şi negre care se chemau note.  În schimb, după-amiezele de luni, miercuri şi vineri erau aşteptate cu sufletul la gură. Orele de canto mă purtau undeva într-o lume aparte, o lume de mistere. Aveam impresia că pătrundeam într-o zonă a basmelor, unde închipuirea mă încita să visez lucruri neasemuit de frumoase, visuri care se prelungeau dincolo de orele de canto. De fapt, după-amiezele, în care mergeam la Conservator pentru a face vocalize cu maestrul meu, erau zile de adevărată desfătare, restul săptămânii, inclusiv duminica, treceau greu şi monoton.
              Clasa era formată numai din băieţi, fetele lucrând într-o sală alăturată cu doamna Victoria Costescu-Duca, soţia maestrului.
              Eram aproximativ 10-12 studenţi la clasă, care lucram individual câte 30-40 de minute. Deşi nu exista o ordine în care trebuia să lucrăm, îmi plăcea să fiu prezent de la început şi, chiar dacă îmi terminam vocalizele, rămâneam până seara târziu, ca să-i ascult pe toţi colegii. Pe măsură ce săptămânile treceau, îmi dispărea şi timiditatea, legam noi prietenii cu băieţii şi fetele de la clasele de canto şi de pian, astfel încât Conservatorul mi se părea o nouă şi mare familie.
              După ani şi ani de zile, prieteniile legate în orele de şcoală au rămas trainice şi pline de conţinut, chiar dacă viaţa ne-a risipit prin diferite colţuri ale ţării. Astfel, mă gândesc la regretatul profesor Penescu, de la Conservatorul ''Ciprian Porumbescu'' din Bucureşti, care din nefericire ne-a părăsit mult prea devreme, la George Comoiu (actualul George Speranţa, crainic la posturile noastre de radio), la Emilia Petrescu, de la Filarmonică, soprana Dia Panaitescu, de la Teatrul de Operetă, Ion Marinescu, de la acelaşi teatru, şi atâţi alţii.
              Desigur că am amintit numai colegi ai generaţiei mele, căci mai târziu, în decursul anilor, s-au adăpat la învăţătura aceluiaşi maestru mulţi alţii, dintre care suficient să amintesc doar doi actuali titani ai liricii noastre: David Ohanesian şi  Nicolae Herlea.
              Dar întorcându-mă cu gândul la minunata studenţie, pot spune că, de fapt, aceasta a constituit zona definitorie şi decisivă a tot ce avea să se petreacă mai târziu cu mine. Căci maestrul Costescu-Duca era o personalitate atât de puternică, ca pedagog şi om, încât ar fi fost cu neputinţă să nu absorb, ca un burete uscat, toată seva ce se revărsa din acea minunată fiinţă, să nu creez din el un idol, un îndreptar pentru timpurile ce aveau să urmeze.
              De multe ori am încercat să-l definesc, să-i dezleg secretele neobişnuitei sale forţe prin care îşi punea amprenta pe ucenicii săi. Nu am reuşit, dar cred că acel om deosebit era stăpânit de contradicţiile ce îl marcau în orice acţiune, în orice situaţie, în orice moment.
              Când eram lângă pian şi lucram vocalize, îmi amintesc şi acum că pe lângă marea bucurie pe care o trăiam la unele exerciţii reuşite, când maestrul îmi spunea:''Aşa, băiatule, bravo băiatule !'' - la numai câteva clipe gustam amarul apostrofării şi al unei priviri care mă îngheţa. Avea nişte ochi mari şi expresivi, în care nu-ţi era deloc greu să citeşti. Nu ştiu dacă am mai avut ocazia, în cursul vieţii, să mai întâlnesc asemenea ochi. De o culoare nedefinită, care de la o clipă la alta căpătau alte tonuri, când învăluite într-o căldură moleşitoare, când aruncând săgeţi de foc purtând în ei un amestec de ironie usturătoare, de o ilariantă îngăduinţă, acei ochi te fascinau, te vrăjeau, te făceau să rămâi agăţat de ei cu bucurie, cu deznădejde, cu speranţe sau cu furia propriei tale neputinţe. Dar în ce decor al feţii sălăşluiau acei ochi ! O frunte lată, foarte lată, brăzdată, ca şi faţa ovală şi robustă, de cute adânci şi prelungite ce se profilau când destinse, că abia le puteai percepe, când aspre şi puternice. În partea de jos, buzele mari şi voluptoase se sprijineau pe o bărbie segmentată, cu reliefuri de marmură. Şi toată această figură, complexă şi unică, se plimba continuu, copleşindu-şi interlocutorul, asemenea unor imagini de film, proiectate de un suflet bogat şi adânc ce fremăta până şi la cel mai neînsemnat fenomen din viaţă. 
              Dar cu totul ieşite din comun erau reacţiile neaşteptate când, ca un mare maestru de şah, cu un gest te făcea inofensiv, erai mat.
              Îmi amintesc, uneori seara, când după orele de curs eram acceptat ca să-i însoţesc, pe doamna şi pe maestrul Costescu-Duca, până la locuinţa din strada Cortului. Desigur că nu îndrăzneam să port nici un fel de discuţii. Eram mulţumit doar să răspund la întrebările banale şi să mă bucur de situaţia privilegiată de a mai fi stat câteva zeci de minute în preajma acelui om care mă fascina. Dar chiar şi în acele împrejurări trăiam sub tensiunea neprevăzutului din care nu rareori mă scotea din încurcătură, plină de blândeţe, soţia maestrului.
              Mai târziu, după câţiva ani, aveam să pătrund mai adânc în viaţa lui. Începusem să fiu agreat, aş crede, chiar iubit, şi nu de puţine ori am stat alături de dânsul, lucrând sau vorbind despre profesia pentru care mă pregătea. Era din ce în ce mai mulţumit de strădaniile mele, iar după o întrerupere de doi ani (1943-1945), timp în care am îmbrăcat uniforma militară, începuse să-mi acorde şanse în reuşitele viitoare. N-am să pot uita niciodată cum acel colos, acel munte cu piscuri masive putea ascunde cel mai duios şi gingaş suflet.
              Eram la sfârşitul anului şcolar 1946, când la concertul de la Sala ''Dalles'', pe care îl susţineau studenţii Conservatorului ''Astra'', eu am cântat prologul  din ''Paiaţe''. 
              Deşi publicul s-a arătat pe deplin satisfăcut, am ieşit în grabă din scenă ca să urc scările care duceau la balconul sălii, de unde mă ascultase maestrul. Eram nerăbdător să-i citesc în ochi, să-l întreb dacă era mulţumit de felul în care reuşesem sau nu să execut sutele şi sutele de indicaţii pe care mi le dăduse în nenumăratele ore de studiu.
              Ieşise din sală şi se afla într-un colţ mai întunecat al holului de la balcon. Era cu spatele, alături de dânsul doamna Costescu. M-am oprit cu teamă, mai ales când doamna mi-a făcut un discret semn de a mă îndepărta. Ştiam cât de pretenţios era maestrul, ştiam că aproape nimic din ceea ce făceam noi, elevii, nu-l mulţumea pe deplin, mai niciodată.
              Eram descumpănit şi descurajat. Dar tocmai când mă îndepărtam, coborând primele trepte, am auzit-o pe doamna că mă strigă. M-am apropiat încet, şi la fiecare pas simţeam cum inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Când m-a simţit alături, maestrul şi-a întors faţa spre mine. Ei bine, pe faţa lui - acea faţă care ani şi ani arătase asprime, blândeţe, duritate sau ironie - se prelingeau lacrimi, primele lacrimi, nebănuite flori de mărgăritar izvorâte din tainele acelor ochi adânci şi misterioşi.
              Nu ştiu cât am rămas în braţele maestrului meu. Timpul se oprise iar eu mă simţeam suspendat undeva sus, sus de tot.
              Târziu, seara, când trotuarele bulevardului erau aproape goale, ne îndreptam încet spre Piaţa Romană. Mergeam alături de maestrul meu, iar în faţa noastră era doamna Costescu-Duca împreună cu mama. Seara era minunată şi aş fi dorit ca drumul nostru să fie cât mai lung. Maestrul îmi povestea despre primele sale succese, despre emoţiile şi bucuriile pe care le trăise când, cântând prologul din ''Paiaţe'', profesorul său, Dimitrie Popovici-Bayreuth, îl sărutase pentru prima oară şi îi prevestise o mare şi frumoasă carieră artistică.
              Ajunşi acasă doamna Costescu ne-a invitat să continuăm povestirile la un pahar de vin. A fost o noapte de neuitat, în care pătrunsesem adânc în tainele vieţii maestrului meu. Mi-a arătat afişe, programe, cronici, mi-a povestit întâmplări ieşite din comun din neobişnuita sa carieră. La plecare, m-a îmbrăţişat din nou, dându-mi un plic pe care mi-a spus să-l deschid numai când voi ajunge acasă. 
              Mergeam pe stradă tăcuţi, eu şi mama. Simţeam că vorbele ar fi destrămat vraja acelei nopţi de neuitat. Priveam din când  în când plicul cel mare pe care îl primisem de la maestrul meu. Mai aveam încă de mers până acasă, dar nerăbdător, cu degetele tremurânde de emoţie,  am desfăcut cu grijă plicul. Era fotografia maestrului iubit, în rolul baronului Scarpia din ''Tosca''. Aceiaşi ochi, aceeaşi frunte, aceeaşi faţă vrăjită. Ceva mai jos, o frază, o singură frază, rânduită cu cerneală albă, exact acolo unde, sub haina baronului Scarpia, sălăşluia inima maestrului. ''Primului elev care va duce cu cinste, mai departe, arta care a călăuzit o viaţă întreagă pe maestrul său. Aurel Costescu-Duca, iunie 1946''.
              Am pus fotografia cu emoţie înapoi şi am închis cu aceeaşi grijă plicul. De fapt o închisesem în mine, în sufletul meu, în colţul cel mai ascuns.
              Mergeam alături de mama. Pe cer mijeau timid zorii unei dimineţi senine dintr-un început de vară.  

                    (OCTAV ENIGĂRESCU, ''DINCOLO DE SCENĂ'')

sursă coperta cărţii:
   https://www.okazii.ro/octav-enigarescu-dincolo-de-scena-a173598594

duminică, 21 mai 2017

ikigai...

... am descoperit un cuvânt: ikigai (https://fr.wikipedia.org/wiki/Ikigai )...
... dar nu este doar un cuvânt, este un concept japonez ! şi ca tot ce descopăr la acest popor, totul este atât de simplu deşi la prima vedere pare complicat...  
... ikigai a fost descoperit de japonezi prin sec. al XIV-lea...
... unii traduc prin: 
            ''fericirea de a fi mereu ocupat''
            ''motivul pentru a se trezi dinmineaţa''
            ''raţiunea de a trăi''...
... din ceea ce am citit pe internet, pentru un japonez acest ikigai înseamnă multe: alimentaţia moderată, odihna, mişcarea în natură, a se întâlni cu prietenii...
L'ikigai pour trouver le job de ses rêves... fiecare îşi descoperă propriul ikigai...    
... am descoperit şi un exemplu practic - pentru a afla propriul ikigai -: pe o foaie de hârtie, desenezi 4 cercuri (ca în desenul alăturat) şi încrii în fiecare cerc: 
            -ce îmi place cel mai mult
            -pentru ce sunt plătit
            -la ce sunt eu bun   
            -ce are nevoie lumea 
descoperind astfel legătura dintre: pasiune-profesie-misiune-vocaţie ! 
... pasul următor ar fi - într-o societate care funcţionează bine !- să te angajezi voluntar undeva sau să îţi creezi propria afacere, unde să îţi îndeplineşti ikigai-ul tău (sensul vieţii şi satisfacţia personală)... o viaţă "bună şi utilă", care va oferi fericire în timp...
... o lecţie frumoasă de viaţă !
(sursa:
http://www.terrafemina.com/article/ikigai-ce-mot-japonais-va-vous-aider-a-trouver-le-job-de-vos-reves_a307177/1