luni, 21 august 2017

meditaţia unui îmbătrânit poet...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un capitol dintr-o carte ce mi-a plăcut:

   
                                MEDITAŢIA UNUI ÎMBĂTRÂNIT POET
                                                     de GHEORGHE ASACHI


                Va deveni ziua în care să va stinge focul vinelor mele, în sînul meu va lăcui iarna, fulgii cii albi îmi vor împresura tîmplele şi negurile vor întuneca ochiul meu. În mormintele cele aşezate zac prietinii; numai eu am rămas, ca un singuratic spic pe carile săcerătoriul au uitat a-l taie ! Un nou neam au răsărit, cu nouă dorinţe şi idei nouă; plin de mirare aud numi nouă şi versuri nouă; sunetul numirilor celor vechi au trecut, precum m-am trecut şi eu însumi; poate că sînt de puţini cinstit, de mulţi defăimat şi de nime iubit ! Şi iată cătră mine săltînd vin tinerii cii cu înflorită faţă şi în mîna mea cea tremurătoare puindu-m harfa îm zic:''De mult ai tăcut, bătrânule ! En cântă-ne iar versuri despre visurile juniii tale !''
                  Atunci apuc harfa, plăcerile şi durerile cele vechi să trezesc, negurile pier, lacrimile răsar iar din ochii mei cii stinşi, în sînul meu să răsprimivărează, tonuri dulce a duioşiii tremură pe coardele harfei, iar mi să înfăţoşază rîul cel galbin, palaturile  de marmoră, zînele cele frumoase, şi cînt versuri de Italia !
                   Acesta va fi cîntecul meu cel de pe urmă; stelele mă vor lumina ca în nopţile tinereţilor mele, raza cea răcoare a lunei îmi va atinge faţa şi cînticile trecutelor privighitori ca un iho vor răsuna din depărtare; atunce ochii mei doritori de răpaos să vor închide şi sufletul să va înălţa ca tonul harfei mele.
                      O arbure va umbri piatra de pe al meu mormînt; aş fi dorit să fie un dafin, însă acesta nu creşte în patria me ! Acolo vor şădea o zi doi înamoraţi; paserea care pe ramuri să leagănă tace, şi arburea me răspîndeşte un freamăt preste fericiţii carii nici nu au un minut de a ceti înscrisul pietrii mele. Dar mai în urmă, cînd tînărul va pierde pe a sa iubită, atunci se va înturna iar la a mea arbure, va suspina, va plînge, va privi la piatra mult şi adeseori şi va ceti înscrisul: ''El au iubit floarea din cîmpul Italiei !''

         
                                                 (GHEORGHE ASACHI, 
                                          ''MEDITAŢIA UNUI ÎMBĂTRÂNIT POET'')

sâmbătă, 19 august 2017

infinipathia...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4                INFINIPATHIA

                          - de George Ceauşu

           
                                            

                           
                             1
         Astăzi (cuvântul îmi sună ciudat, în liniştea egală, zi şi noapte, a navei), pentru un timp nedefinit, căderea a încetat brusc, căzusem în gol sau fusese vântul galactic, am privit prin hublou, îmi contemplam mormântul, era senin, universul parcă dormea, obosisem, din trupul meu, ceva pierdut, încercând să crească la loc, mă durea, pierdusem poate un simţ al infinitului - exagerez, o sensibilitate specială, un punct de atingere - nu râdeţi, voi sunteţi prizonieri ai finitului, infinitul nu vă cade sub simţuri, câtă vreme eu am convingerea că el poate fi atins, deşi este riscant să te apropii de infinit fără o platoşă - te absoarbe adâncul, aşa cum linia absoarbe un punct şi universul o stea - infinitul rămâne egal cu sine însuşi, el nu are de suferit ca un om, o galaxie, până şi cu o parte infinită în plus ori în minus, eu tânjesc după un singur punct din fiinţa mea, pierdut, asta nu mă împiedică să fiu fericit, mi s-a îndeplinit o dorinţă din acelea făcute să te distrugă atunci când se îndeplinesc - dialectic, nu ? - mereu voi cădea, infinitul mă va copleşi, înspre lumea voastră nu există întoarcere dar aş vrea ca ecoul căderii, pornit înspre voi prin spaţiul ca o reţea comunicantă între lumi, să ducă şi o parte din existenţa mea, fie şi la modul posibil fiindcă va trebui să vă suspectaţi conştiinţa, în care infinitul s-ar putea strecura zidindu-vă , prin invazie progresivă, în inima lui, dacă el ar avea o inimă şi dacă ar absorbi, ca o iubire unică, timpul şi fiinţele; însă dintr-acolo vine un descântec păgân, de care trebuie să te fereşti; rămâi de nerecunoscut de îndată ce îl auzi, apoi tu, punctul, devii căderea însăşi, prăpastia întreruptă numai ca să poţi rosti astăzi.
                                                                        2
            Încremenisem, visam că ne cresc rădăcini, aerul interior ne încleşta de atâta vreme. Chiar şi singurul pas pe care îl aveam de făcut până în Noul Babilon, cerea un efort de voinţă. (Noul Babilon, spaţiul - prolix, ca şi epoca noastră, destinat timpului liber - era o încăpere a navei, în care se îngrămădaeu obiecte din diferite timpuri istorice; tehnica a luat-o cu mult înaintea spiritului şi această diferenţă de ritm este atenuată de om şi prin păstrarea, în parte, şi a obiectelor vechi, în preajma cărora sufletul se simte mai în largul lui, depăşind un complex de inferioritate).
-De ce nu mi-ai spus ?
            Pentru moment, îmi înghiţisem furia dar abia mă stăpâneam, înciudat că presimţirile mele se dovediseră întemeiate; nemişcarea fusese doar o mască; parcă vedeam neantul scoţându-mi limba din spatele ei. Apăsasem ca din întâmplare pe o clapetă a monitorului de bord (indicator de viteză), apăruse pe cadran o cifră neverosimilă, patruzeci, viteza a patruzecea cosmică, spaţiul se năruia, depăşind orice închipuire, iar eu nu ştiusem nimic. 
            Întrebarea mea nu-l surprinse. Pesemne îşi avea demult răspunsul pregătit.
-Iartă-mă ! Plăcerea fructului oprit. Tu nu ţi-ai fi permis asta, eşti de o corectitudine aproape bolnăvicioasă.
             Desfăcusem un circuit, recompunându-i structura cristalină, ca într-un joc.
-... Te-ai fi mărginit la verificarea posibilităţilor navei, în limitele prudenţei. Este însă o navă tanionică şi e normal să fii tentat de viteza maximă; interzisă, ca de obicei. Odată depăşită viteza luminii, imaginaţia nemaiavând nici un rol, îţi mai rămâne o cale de cunoaştere, atât Riscul.
            A tăcut. Am verificat dispozitivul pentru îndepărtarea efectului de contracţie a spaţiului. Funcţionare normală. Am examinat orologiul biologic - timpul se scurge normal. Simpla prezenţă a omului de alături mă întărea în convingerea că riscul se cuvine ignorat.
            În clipa următoare, îmbătrânisem cu o sută de ani. Acul orologiului juca, rotindu-se când într-un sens, când într-altul - vârstele noastre se succedau nebuneşte. Urcam, coboram prin timp sau eram simple proiecţii dinainte de a fi sau după ce am fi fost pe lume. Nu simţeam nimic, lumina scăzuse, umbrele noastre creşteau de-a lungul peretelui, luând forme hidoase.
-Poate se menţine inerţia masei...
            Prietenul meu prinsese glas.
-Numele de Sudarsham îţi spune ceva ? Există o teorie care ar trebui dezgropată, deşi nu-mi dau seama ce înseamnă o masă imaginară.
              Cuvintele îi fumegau într-o lumină roşie. Gândurile se împrăştiau în jur ca un mucegai. Am clipit din ochi şi ei răsunau găunoşi, amintind de nişte coji de nucă. Fără îndoială, trupul îmi răsună a gol; formele lui au rămas goale, ca nişte pahare de cristal. Gândurile au prins formă şi contur. Treptat, mă ia în stăpânire o imagine dintr-o carte veche: o furtună de nisip în deşert; firele de nisip, miliarde, plutind, rostogolindu-se, frecându-se unul de altul, scrâşnind - nisipul cântă.
                                                             3
                Îmi codificasem în simboluri universale câteva din această rătăcire în infinit, încrediţându-le unei memorii magnetice. Le-am introdus în decodorul audio-vizual; atinsesem starea de contemplaţie.
              Unui scafandru, urcând la suprafaţă, îi este necesară depresurizarea. Noi am revenit din adâncul infinitului fără platoşa de rigoare; neîndoielnic, ne vom prăbuşi din nou - suntem o pradă uşoară. Trist dar adevărat. Un peşte mic devorat de un peşte mare, devorat la rândul său, fără să ştie, de un altul, şi aşa mai departe: subiect de caricatură. Oricât ne-ar înspăimânta cu lăcomia lui, infinitul acesta este hrana altuia.
               E, totuşi, o forţă care ne apasă; care ne porunceşte să rămânem în acelaşi punct. O invazie virotică, pornind dint-un punct al organismului, de o anumită sensibilitate. Inerţia de trecere de la masa reală înspre cea imaginară ?
               Diagnosticianul de bord îmi catalogă simptomele, apoi amuţi, semn că atribuţiile pentru care a fost programat erau depăşite. Prietenul meu are obrazul cenuşiu, cu pete roşietice. Pleoapele îi lunecă în jos. Mai am puterea să îi şterg sudoarea de pe frunte. Trăiesc aceleaţi senzaţii, poate mai diminuate (desigur, se vor accentua în curând); fruntea îmi e grea, din ce în ce mai grea, febră aproape de limită, o cădere a tensiunii, greaţă continuă; dar nu - e spaima de necunoscut, înfiorarea de surpriză a unei noi prăbuşiri. Mi-am găsit  refugiu doar în ochii lui care rămăseseră întredeschişi, cad în gol, este o beţie neputincioasă - umilitor cât de puţine ştiu despre timp şi infinit, noţiuni necesare ca aerul şi apa, câtă vreme ştiinţa şi tehnologia au lunecat pe spirala logaritmică - privesc în ochii lui, lumina şi genele se amestecă, un păianjen, cercurile plasei sunt strâmbe, infinitul poate fi atins, nu vă apropiaţi de el fără o platoşă...  Simt cum îmi cade peste umeri ca o mantie, tristeţea - încet, ireversibil.   


                               ''INFINIPATHIA'' de GEORGE CEAUŞU
Randunici 4




          

            


vineri, 18 august 2017

jurnalul (213).


Astăzi ... 18 august, ora 23.28
Am ajuns ... în mijlocul lui ''gustar''  şi chiar am gustat din unele roade ale grădinii: pere, roşii, vinete (s-au copt cam târziu pe la noi în grădină)...
Avem ... pomi cam afectaţi de caniculă... sunt peste tot frunze..... sărăcuţele de floricele, mai ales la crizanteme şi la trandafiri se observă cum razele soarelui le ''frig'' florile, le decolorează... 
De la tv ... avem doar veşti amărâte, la unii caniculă, la alţii inundaţii şi alunecări de teren, la alţii atentate şi crime.... în ce lume trăim !?     
Recunosc ... că ne place să fie cald dar parcă e prea mult - excesul acesta de căldură şi uscăciune ne-a zăpăcit, nu prea mai îmi dau seama ce fac, când le fac... parcă sunt ''teleghidată''...  
Sunt ... în costumaţia de după-amiază, cum am ''scăpat'' de la udatul grădinii...     
Scriu ... ''jurnalul'', părinţii mei au adormit deja... eu şi greierii ce funcţionăm, la datorie !
Aştept ... ca să vină ziua când o să termin de spart buturugile...
Munca...  este cam aceeaşi zi după zi, cu mici variaţiuni:prăşit la iarburi (până fac eu turul grădinilor, pe la porţi...) cresc la loc; mici cumpărături, tocat la vinete coapte (am devenit specialista în tocat...); udat plante şi pomi,; scos apă din canal şi scos şi pământ (am un ''client'' ce sapă şi îmi scoate pământ)...   
Puiu ... are un mers tare chinuit: de-abia păşeşte, parcă este ''topit'' de căldură...
Preferinţe ?! ... de căldură am cam uitat ce îmi plăcea... ne mai ''luptăm'' cu câte o felie de pepene şi câte o îngheţată, când căldura ne moleşeşte prea tare...   
Mai este puţin ... şi va fi Lună Nouă !

luni, 14 august 2017

părintele Galeriu...

... mâine va fi zi mare - considerată Paştele verii: Adormirea Maicii Domnului
Image result for Paraclisul Icoanei Maicii Domnului bucuria celor necajiti
(sursa foto: https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/08/04/acatistul-maicii-domnului-bucuria-tuturor-celor-necajiti/ )
... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări cu fragmente ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un fragment din cuvintele părintelui Galeriu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu ):  

          Pe ritorii cei mult vorbitori, îi vedem tăcând, ca nişte peşti fără glas, despre tine, Născătoare de Dumnezeu; că nu se pricep să spună în ce chip şi Fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu credinţă strigăm:
                Bucură-te, sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu.
                Bucură-te, comoara rânduielii Lui.
                Bucură-te, ceea ce arăţi pe filozofi neînţelepţi.
                Bucură-te, ceea ce ai vădit pe cei meşteri la cuvânt a fi necuvântători.
                Bucură-te, că au înnebunit întrebătorii cei cumpliţi.
                Bucură-te, că s-au veştejit făcătorii de basme.
                Bucură-te, ceea ce ai rupt vorbele cele încurcate ale atenienilor.''
                                         (Acatistul Maicii Domnului)
          Mântuitorul... în chemarea şi în numele de Femeie o înalţă la titlul şi vocaţia de a reprezenta întreg neamul ei, întreaga umanitate, pentru că din ea Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat firea omenească. Eva, dată lui Adam, ca ''ajutor'' (Facere, 2,20) fusese rânduită ''mama tuturor celor vii''. Dumnezeu instituie în Prea Curata Fecioară, ''noua Evă'', ajutor al lui Adam cel Nou, în maternitatea ei duhovnicească. Maica Domnului personifică Biserica. Ea naşte Capul Bisericii dar prin Hristos-Capul şi ea se zideşte în noul nume solemn şi universal: Femeie. Biserica o preacinsteşte în acest îndoit chip, invocând ''ceea ce ai primit bucuria prin înger şi ai născut pe Ziditorul tău, Fecioară''.
          ... Nicicând şi niciunde pe pământ nu s-a aflat trupul sfânt al Prea Curatei; astfel spus ''rămăşiţele trupeşti'' ale Născătoarei de Dumnezeu. Tradiţia sfântă ne spune că Apostolul Toma i-a găsit mormântul gol. Iar Sfântul Epifanie al Ciprului confirmă la sfârşitul veacului IV: ''Nimeni nu cunoaşte nici faptul morţii, nici faptul că ea nu era moartă şi nici mormântul ei.'' Se ştie că în acea vreme a veacului IV era un cult bogat al Sfintelor Moaşte ale Martirilor şi se ridicau biserici pe mormintele lor. Aşa spre pildă ale Sfântului Ştefan, ale Sfinţilor Apostoli şi ale celorlalţi martiri şi mărturisitori. N-a existat însă vreodată o veneraţie a ''rămăşiţelor trupeşti ale Maicii Domnului''. (A.Knazeff-''La mere de Dieu dans l'Eglise Ortodoxe'', CERF, Paris, pg.143-144)
          Ea s-a mutat cu sufletul şi cu trupul ei prea sfânt la cer, la Fiul şi la Dumnezeul ei şi al nostru.
          .. ea este pururea vie şi rugătoare înaintea Sfintei Treimi în veacul de acum, precum şi o arvună şi nădejde a transfigurării trupului nostru, mărturie şi bucurie a Învierii, a înnoirii lumii.
          ...''Bucură-te ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi.''

                        (Părintele Galeriu, ''Se înalţă sicriul sfinţeniei'', 
                             15 august - Adormirea Maicii Domnului)

.. a rămas vie mărturia părintelui Galeriu prin predicile rostite şi înregistrate:
http://parintelegaleriu.ro/audio/

sâmbătă, 12 august 2017

ritmul ascuns al inimii (2)...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4               




                                 



     RITMUL ASCUNS AL INIMII 
                                                                 (2)
                                                      de CONSTANTIN CUBLEŞAN

         În încăpere era linişte. Numai aparatele zbârnâiau monoton şi Romulus vorbea într-una, fără să se oprească.
         Nic îi zâmbi recunoscător. Era însă tulburat. Îşi amintise cele trăite în ajun şi acum voia neapărat să afle ce se întâmplase cu racheta. Unde erau oamenii aceia veniţi de aiurea, din univers, pe această planetă blestemată ?
         Îl privi pe Romulus, iscoditor. Desigur, el ştia. De ce nu-i spusese nimic, despre aceasta ? Se întâmplase o catastrofă şi nu voia să-i comunice nimic, până când nu se va însănătoşi ? Dar erau nedrepţi. El trebuia să afle totul şi încă numaidecât.
-Romulus, îl întrebă el, de ce nu mi-ai spus despre racheta aceea din munţi ?
         Istoriograful tăcu. Poate pentru prima dată de când se afla lângă Nic, întârzia să-i răspundă. Se ridică de pe scaun şi schiţă câţiva paşi în cabină, apoi se opri în dreptul ferestrei, privind cerul.
-Ce-ai fi vrut să-ţi spun ? Nici eu nu ştiu mare lucru.
-Ce s-a întâmplat după aceea ?
         Romulus făcu iar câţiva paşi de-a lungul cabinei, apoi se aşeză din nou pe scaunul de lângă pat. Privi cadranul pulsiotronului. Normal.
-Ce s-a întâmplat după aceea ? repetă Nic întrebarea.
-Racheta a explodat, îi răspunse scurt Romulus. Tocmai intrasem pe platou, continuă după o pauză în care cei doi se priviră insistent, când s-a produs explozia Ea ţi-a provocat iradiaţia. Am vrut să te oprim, te vedeam tăvălit pe jos, la baza rachetei, dar a fost prea târziu.
-Şi oamenii ?
-Oamenii...
-Da, oamenii. Ce sa întâmplat cu oamenii?!
-Nu ştiu.
-Cum, nu ştii ? Doar nu tu ai leşinat, ci eu. Trebuie să-mi spui adevărul, Romulus.
-Ăsta e adevărul.
-Au murit ?"
-Dacă au murit ?...
-Da, oamenii mai sunt în viaţă ? Au murit ? Mai trăiesc ? Ce s- întâmplat cu ei  ?
-Care oameni ? îl privi bănuitor Romulus.
-Cei din rachetă.
-Au fost oameni în rachetă ? întrebă din ce în ce mai mirat istoriograful.
-Desigur. Adică, nu ştiu. De unde să ştiu eu ? Tu trebuie să ştii.
-A, este o presupunere...
-Şi ce are a face ? Vreau să ştiu adevărul: ce s-a întâmplat cu oamenii ?
-Nu ştiu, răspunse calm Romulus. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii. Au plecat comandantul şi astrofizicianul să efectueze cercetările necesare. Aici am rămas doar noi şi doctorul. El trebuie să vină numaidecât. În zori vor reveni poate şi ceilalţi. Atunci vom şti totul, Nic. Abia atunci vom şti adevărul. Cel puţin, aşa cred.   
         Nic îl privi bănuitor. Câteva clipe în încăpere se făcu linişte. Romulus evită să-i întâlnească privirea şi Nic înţelese că îi ascunde ceva. Asta îl tulbură. Nu mai insistă însă cu întrebări dându-şi seama că istoriograful tot nu-i va spune nimic mai mult. Poate nu-i îngăduiseră să-i spună nimic ori, poate, într-adevăr nu ştia mai mult.
         Închise pleoapele şi încercă să refacă el o logică a întâmplărilor. Imaginile i se întretăiau însă fragmentare şi o apă înfrigurată îi ştergea orice închipuire până când, de undeva, din depărtări siderale, văzu venind în zbor o nălucă, o rachetă strălucitoare, de formă stranie, şi totuşi asemănătoare cu cele de construcţie terestră. O privi atent, până când se apropie mult, foarte mult. Se învârti în jurul planetei cutremurată de furtuni magnetice, căutând parcă un loc potrivit pentru coborâre, până când ajunse deasupra platoului din Munţii Culcanici. Coborâ lin, neverosimil de lin, încât atingerea cu scoarţa planetei nici nu fu simţită. Abia atunci Nic recunoscu racheta aceea pe care o întâlnise dincolo de defileul cu apă roşiatică, în ajun.
-''Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii''...
         ...Astronauţii erau trei. Cel mai scund părea să fie conducătorul navei. Se îmbarcară într-o mică rachetă atomică şi porniră să cerceteze meticulos împrejurimile, planeta.
         Veneau de la marginea galaxiei. Expediţia lor dura de mulţi ani şi toţi trei erau nerăbdători să ajungă la ţintă, la finalul acelui enorm drum prin vastele spaţii ale cerului, când, aparatele de bord se agitară nepermis. O singură ''privire'' în ''jur'' şi cei trei astronauţi îşi dădură seama că intraseră în zonele de interferenţă ale unui sistem planetar în care, nu mai încăpea niciun dubiu, exista viaţă umană; mai mult, în spaţiul cosmic alunecau nave de o uimitoare repeziciune. Deterninară cu precizie poziţia lor în spaţiu (ce surpriză, era tocmai sistemul în care se aşteptau cel mai puţin să găsească fiinţe vii, necum oameni), apoi determinară planeta care înlesnise aceste condiţii de existenţă a materiei în formele sale de organizare superioară.
-''Au plecat comandantul şi astrofizicianul să efectueze cercetările necesare...''
         ...Hotărâră să abandoneze pentru scurt timp linia itinerariului lor şi să facă o escală pe planetă. Înainte însă de a pregăti nava pentru coborâre, îşi dădură seama că planeta este foarte puţin populată, aproape deloc, în ciuda faptului că pe cele câteva cosmodroame bine concepute exista o mare mişcare : nave uriaşe coborau la intervale destul de mici, aducând cu ele oameni, care se răspândeau apoi pe suprafaţa Planetei în comuniuni aparte. În acelaşi timp, navele, odată eliberate de preţioasa încărcătură, umană, se întorceau în spaţiu.
-''Aici am rămas doar noi şi doctorul...''
         ..Nu le fu  greu să înţeleagă situaţia. Popoarele unei alte planete, de undeva, din necuprinsul spaţiu se mutau în această nouă ''patrie''. Condiţiile pe care le oferea noul lor sistem nu le mai puteau asigura existenţa şi, atunci, întreprinderi temerare au determinat poziţia şi condiţiile favorabile ale acestei planete dintr-un sistem solar îndepărtat, unde se transbordau acum pentru cine ştie câte milioane de ani.
-''În zori vor reveni, poate, şi ceilalţi..''
         ...Cei trei astronauţi hotărâră să coboare, totuşi, nu atât pentru a urmări această operaţie, cât mai ales din curiozitatea de a cunoaşte oamenii unei lumi pe care o visau atât. Nu mică le-a fost mirarea când, apropiindu-se mult de planetă, şi-au dat seama că sunt înconjuraţi de mărunte aparate de zbor astral, care le urmăresc fiecare mişcare. Aterizarea nu le-a pus niciun fel de probleme dar, odată ieşiţi din navă, s-au văzut înconjuraţi de mai mulţi indivizi care nu manifestau nici măcar o urmă de bucurie pentru această întâlnire şi conduşi în încăperile vaste ale unei instituţii-laborator. Aici au fost cercetaţi cu luare aminte, li s-au înregistrat cuvintele şi, în curând, nepoftiţii oaspeţi îşi dădură seama că gazdele reuşiseră să descifreze limbajul lor, căci unul dintre ei li se adresă vorbind aceeaşi limbă. Erau suspectaţi de intenţii duşmănoase, bănuiţi că veniseră să ocupe şi ei această planetă pentru seminţia lor şi li se cerea să renunţe, ori, dacă nu... Li se cerea, de asemenea, să dea amănunte despre stadiul în care se află pregătirea lor de transbordare. La toate aceste întrebări cei trei rămaseră muţi. Zadarnice au rămas încercările lor de a-i convinge pe necunoscuţii stăpâni ai acelei lumi că niciuna din toate supoziţiile şi temerile lor nu erau întemeiate.  
 -''Ei trebuie să vină numaidecât. Atunci vm şti totul...''
         ...Urmară zile grele. Cei trei astronauţi erau supuşi unui adevărat regim de detenţie şi singura idee căreia îi rămăseseră credincioşi era aceea a evadării Nu uşor le-a fost însă să-şi aplice planul. Şi, odată desprinşi de sol, au constatat că alte două nave spaţiale pornesc pe urma lor. Goana, cu viteză maximă, era halucinantă. Urmăritorii se ţineau destul de aproape dar aparatele lor nu aveau capacitatea navei fugarilor. De acest lucru se convinseseră destul de curând şi erau liniştiţi că îşi vor pierde cu încetul urma în necunoscut, când aparatele semnalizară scăderea combustibilului sub limita minimă. Se impunea neîntârziat o escală pe cel mai apropiat corp ceresc, pe orice planetă, pentru împrospătarea combustibilului. Astfel ajunseră să coboare pe această planetă a furtunilor magnetice. Dar se ştiau urmăriţi şi grăbeau din răsputeri prelucrarea minereului. Deodată însă pe planetă îşi făcu apariţia o nouă navă. Desigur, cei trei preferaseră să se ţină la distanţă, pe cât posibil să rămână neobservaţi, până când îş;i vor termina operaţiunea de împrospătare a combustibilului şi atunci îşi vor lua zborul.
         Dar iată, într-una din zile fură descoperiţi. Cineva se apropia de ei, de nava lor, cu paşi rari dar hotărâţi. Plasa de apărare era instalată în jurul navei, aşa că acel cineva nu putea ajunge până la ei. În plus, se stârnise şi o puternică furtună magnetică ce împiedica înaintarea nepoftitului.
         Descărcări uriaşe de energie făceau să vibreze totul în jur când, deoadată, omul ce se apropia de navă se prăbuşi. Firele protectoare cedară şi o explozie extraordinară cutremură întregul platou. Apoi, urmă o linişte nefiresc de adâncă...
                                                  xxx
         Când intră medicul, îi găsi pe cei doi stând unul lângă celălalt, tăcuţi, fără să se privească. Verifică imediat aparatele, controlă indicatoarele şi nu se linişti decât atunci când constată că totul era în ordine. Nic se simţea mult mai bine. Acum era în afara oricătui pericol. Organismul suportase uşor întreaga intervenţie. Încă puţin şi totul avea să se termine cu bine.
         Nic deschise pleoapele şi se încruntă. Privi ceasul de pe peretele lateral şi îşi dădu seama că nu trecuseră decât câteva minute. Înţelese că totul nu fusese decât un vis al său, rodul unei imaginaţii încă supusă febrei, şi regretă sincer că visul se terminase.
         În încăpere era cald, linişte şi plăcut. Doctorul spuse că furtuna se potolise în timpul nopţii dar că acum, spre dimineaţă, se pregătea o alta. Apoi vorbiră despre stelele căzătoare, despre întoarcerea pe Pământ, şi timpul trecu pe neobservate.
                                                 xxx
         Cele douăsprezece ore se terminaseră şi Nic fu scos din ventuzele aparatelor de neutralizare. Făcu mişcări pentru a-şi dezmorţi mâinile şi picioarele, corpul întreg, dar refuză să se culce. Voia să aştepte, împreună cu ceilalţi, întoarcerea comandantului şi veştile atât de emoţionante în legătură cu nava de pe platoul din Munţii Vulcanici.
         Nu aşteptară prea mult. Se făcuse lumină când cei doi urcară scările până în salonul central. Toţi cei cinci astronauţi se aflau acum împreună. Comandantul vorbi despre cercetările efectuate în noaptea aceea. Tonul său reţinut nu prevestea nimic bun. 
         Înconjuraseră munţii făcând sondaje; în diferite părţi mai greu accesibile, acţionaseră cu ajutorul radarelor electronice. Înaintaseră miii de kilometri pe întinderea planetei, fără să găsească însă nimic deosebit. Pe versantul opus al defileului descoperiseră doar rămăşiţele unei instalaţii de prelucrare a uraniului, fărâmiţate de descărcările magnetice.  Cercetările mai amănunţite, atât ale acelor instalţii, cât şi ale datelor caracteristice planetei, culese în timpul şederii lor aici, confirmau presupunerile. 
-Cu ani în urmă, spunea comandantul, poate cu zeci sau chiar cu multe zeci de ani în urmă, o rachetă interastrală a aterizat pe această planetă pentru a-şi reface (după cum dovedesc rămăşiţele descoperite), rezervoarele de combustibil. Din motive necunoscute, navigatorii au trebuit să zăbovească mai mult timp aici sau pur şi simplu, n-au mai putut decola. Oricum însă, şederea prelungită le-a fost fatală. Planeta are o perioadă de câteva sute de zile în care furtunile magnetice se intensifică mereu până la exploziile în lanţ, când nici o fiinţă vie nu le-ar mai putea sta împotrivă. Oamenii aceştia nu şi-au dat seama ori nu au mai avut nimic de făcut. Nici un document concludent nu există în acest sens. Un singur lucru este cert: n-au supravieţuit. Nava şi-au ancorat-o în acea plasă care, o dată ruptă, declanşase o explozie în afara navei. Era o măsură de protecţie împotriva eventualelor surpări din pereţii laterali ai platoului, a unor blocuri de piatră care s-ar fi putut rostogoli duse de furtună până la navă, provocând deteriorări. Rupând însă fierele plasei, explozia locală produsă prefăcea uriaşul bolovan în pulbere. O defecţiune, pe care probabil o deterninaseră timpul şi prea multe furtuni magnetice, a făcut ca la sistemul de explozii să se conecteze întreaga navă. Aşa se explică faptul că, la ruperea firelor de către Nic, nava a sărit în aer, nemairămânând din ea decât rămăşiţe, din care nu se poate reconstitui nimic deosebit. Se pare că planeta aceasta ascunde taine pe care noi, din păcate, nu le vom putea dezlega deocamdată. Timpul nu ne permite să dezlegăm mistere...
         În ce ne priveşte, continuă comandantul, mai putem zăbovi cel mult cincisprezece zile pe planetă. Orice întârziere ar fi primejdioasă. Planeta se apropie de perioada furtunilor cu explozie în lanţ. Va trebui să grăbim prelucrarea minereului. Între timp, vom efectua şi alte cercetări. S-ar putea să avem surprize, să descoperim lucruri extraordinare... Deocamdată însă trebuie să ne odihnim câteva ore. Am avut cu toţii o noapte lungă, neobişnuit de lungă şi de grea.
                                            xxx
         Nic stătea întins în aşternut şi privea cerul. Prin fereastra elipsoidală a cabinei privea norii negri, încărcaţi, prevestind furtuna. Undeva, dincolo de ei, vedea stelele căzând mereu, prăbuşindu-se în văzduh ca un ţipăt strident de lumină.
         ''Fiecare om îşi are steaua lui, îşi spuse. Ce frumos neadevăr: când moare un om, se stinge o stea...'''
         Se gândea la oamenii aceia veniţi din cine ştie ce colţ al universului pentru ca să rămână legaţi pe veci aici, pe această planetă ciudată. Oamenii unei alte lumi... Întâlnirea lor trecea prin moarte şi rămăsese neîmplinită...
         Dar în piept îşi simţea inima bătând un ritm nou, nemaicunoscut pînă atunci, reînviată din moartea de o clipită ce o cuprinsese pe acea planetă zguduită de furtuni necruţătoare. Un ritm nou, de dincolo de moarte.                                                         

                                   (''RITMUL ASCUNS AL INIMII'' de CONSTANTIN CUBLEŞAN)
Randunici 4




          

            


jurnalul (212)


Astăzi ... 11 august, ora 12.02 
Am trecut ... iar prntr-o săptămână încărcată !      
Am avut ... şi avem zile pline ''ochi'' cu căldură...
Privesc la tv ... şi din dorinţa că poate, poate aflu de vreo răcorire a vremii sau că vor veni şi la noi ploile binefăcătoare...       
Mă gândesc ... că a trecut un an de când scriam despre decesul Reginei Ana ! încet-încet, se vorbeşte din ce în ce mai puţin de Regele nostru... trist...  
Sunt ... în costumaţia de noapte...     
Scriu ... după o zi destul de grea - o vizită la oraş ! - cu multe de rezolvat ipentru activitatea curentă a familiei... am găsit un oraş încins deşi azi a mai fost şi vreme noroasă !  
Am fost aşteptată ... de cei de acasă cu mult dor şi îngrijorare pentru efortul pe care l-am depus pe asemenea căldură !
Munca săptămânii ... a fost, cam aceeaşi zi după zi... umplut bidoane cu apă, udat plante şi pomi, spart lemne (când a mai fost vreme noroasă)... şi anul trecut a fost caniculă dar nu atâtea zile ca în anul acesta ! oare o să ajungem să ne obişnuim cu veri atât de fierbinţi şi ierni pline de ger ?! scriu şi mă sperie acest gând ! noroc că afară greierii cântă, este răcoare acum la această oră din noapte... păcat că de undeva din comună se aude muzică - manele (o fi nuntă ?!)...  
Puiu, singurul bodyguard ... a fost aşa de disperat  pentru absenţa mea de acasă că atunci când am reintrat pe poartă, ne-am îmbrăţişat şi când să-l pup, ne-am lovit  unul de altul (pe Puiu l-a durut fruntea şi pe mine dinţii şi buza...)... rămas singur, toată familia are grijă de el !
Preferinţa mea ... a fost şi rămâne, acum, îngheţata şi dulceaţa ! 
Vă prezint ... ceva simpatic: Puiu cel vopsit odată cu noi (ieri):


luni, 7 august 2017

de-ale sezonului...

... o experienţă nouă !
... a sosit timpul să tai floarea-soarelui şi porumbul...
... trist pentru că am luptat mult ca să le cresc, să le fac mari... seminţe de floarea-soarelui nu prea le-am văzut decât puţin la început - au avut grijă de ele păsările cerului (au făcut curăţenie pe ''pălăria'' plantei...)!
... cu porumbul a fost mai bine - am fiert porumb pentru plăcerea sezonului..
... aşa că am intrat, ordonat, cu toporişca prin toate spaţiile din grădini pe unde aveam porumb... m-am obişnuit cu această activitate, nu este prima oară ! am tăiat porumbul şi l-am transportat în grădina mare, sub zarzăr - să-l curăţăm mai târziu:
... mai trist a fost cu floarea-soarelui... este prima oară când am avut, în grădina mare, aceste minunate plante ! floarea ei minunată ne-a înveselit în fiecare zi ! şi simpatice erau şi păsările care roiau - ca albinele la polen - bătând cu cioculeţele lor fiecare sămânţă !
... grea activitate tăierea tulpinii florii-soarelui ! aveau o rădăcină puternică (mai ales că eu le-am udat..).
... am cărat câte 2-3 tulpini la capătul rândului... cu toporişca le-am tăiat ''pălăria'' şi tulpina am stivuit-o frumos mai departe... mami a transportat ''pălăriile'' pe o folie întinsă la soare - ca să se usuce fără a se împrăştia peste tot...
... la un moment dat, mintea mea a fugit cu gândul la Revoluţia Franceză, la execuţiile nebuneşti, ''fără număr''... eram şi eu un ''călău'' pentru plantele mele ?! 


 ... e greu să te ocupi de munca efectivă prin grădini (bine că nu avem păsări, porc - cum le-am fi tăiat ca să le mâncăm ?!)... trebuie să uiţi că ai îngrijit, cu drag, plantele ca să crească frumos şi să rodească:- 

... când le vine sorocul, trebuie să le smulgi din rădăcină şi să le usuci...

... tristă experienţă ! la Lună Plină (la noapte...) !