luni, 25 septembrie 2017

şopteşte-mi toamnă....

... pentru că după-amiaza ne-a adus o zi de toamnă plăcută, pot să postez o minuntă poezie de toamnă citită la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann):
      ''Şoptește-mi toamnă 
        o vorba înțeleaptă și caldă
        prin foșnet de frunză
        și adierea ta de vânt.
        Să simt ziua asta sfântă
        ca un binecuvântat balsam
        pentru al meu suflet
        și neliniștitul meu gând. 

                       Șoptește-mi toamnă
                       a noastră poveste,
                       așa cum de acum va fi,
                       cu albastre melancolii
                       și zâmbete arămii.
                       Te voi asculta
                       tăcută și cuminte
                       și de fiecare șoaptă a ta,
                       strop de ploaie rece a serii,
                       sau rouă pură a dimineții,
                       eu voi lua aminte.'' 
      (LAURA SCHUSSMANN, ''ŞOPTEŞTE-MI TOAMNĂ...'')

sâmbătă, 23 septembrie 2017

trenul 102...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                          

                         UN TREN NUMIT EVAZIUNE

                                                             de LINO ALDANI

        Unul din lucrurile care-l enervau cumplit pe Ren
é Lafitte era zbârnâitul telefonului când îşi făcea siesta de după-amiază. Iar în momentul acela, fără îndoială, telefonul suna. René  îşi reproşă că nu luase receptorul din furcă înainte de a se întinde în pat; ori să fi acoperit aparatul cu o pernă grea.
        Rămase să-şi privească degetele mari de la picioare care se agitau caraghios prin ciorapi. Trebuia să se hotărască. Aruncă pe noptieră cartea şi se ridică să răspundă. Era şeful.
-Bine, zise Lafitte. Vin imediat. Da, imediat. Doar mă îmbrac şi vin.
        Puse din nou receptorul în furcă şi înjură fără nicio reţinere. Apoi, pufăind zgomotos, îşi trase pantofii şi dădu fuga la baie să-şi învioreze gâtul transpirat.
        Se îmbrăcă în câteva clipe.
      ''Uşurel, îşi zise, cine mă pune să alerg aşa ?'' Îşi aprinse o ţigară şi se privi în oglindă. Apoi privirea îi alunecă spre noptieră unde pusese cartea. O luă, răsfoi în grabă filele, cu o senzaţie de oboseală, de deprimare. În cele din urmă o închise furios. Ttlul era destul de sugestiv: Universuri paralele, tratând foarte limpede despre posibila existenţă a unor lumi aflate pe alte planuri dimensionale.
        Nu-i venea să iasă pe căldura aceea dar comisarul Laforgue nu era omul dispus să respecte somnul sau siesta subalternilor săi.
         Trebuia să plece şi gata. Chiar şi numai pentru a da de urma vreunui mucos fugit de acasă ori a veşnicei bogătaşe adultere, dispărută cu amantul. Cel puţin acestea erau sarcinile pe care i le încredinţa şeful. René Lafitte se specializase în arta de a găsi.
         Pânza de păianjen a vieţii îi apăru în toată dezgustătoarea şi inacceptabila ei realitate. Se văzu din nou întins pe pat, cu cartea în mână, imaginându-şi concentrat lumi perfecte şi intangibile. Un fel de evadare, de acord, dar fără nimic copilăresc sau egocentric. Apoi a zbârnâit telefonul: o trezire bruscă şi dureroasă, o revenire rapidă la realitatea cenuşie şi banală de zi cu zi.
         Strivi ţigara în ceşcuţa de cafea şi ieşi.
         Afară simţi parcă o lovitură puternică în ceafă: albeaţa îngrozitoare şi orbitoare a zidurilor bătute de soare îi tortura pupilele, aerul încins se ridica deasupra asfaltului, mişcându-se într-un haotic furnicar de vibraţii moleculare. Îşi simţea cămaşa lipită de spate şi de piept, cravata îi strângea gâtul ca un laţ. Toată îmbrăcămintea îi părea o menghină, un fel de corset metalic. Mai ales cioapii. Şi-i simţea deja uzi leoarcă şi mototoliţi sub tălpile picioarelor umflate.
         Mergea şi înjura. ''Să mă facă să ies pe căldura asta, să mă smulgă din pat la două după-amiază...'' Dorinţa de a face o baie în mare îl asaltă pe neaşteptate şi cu violenţă. Să înoate în larg, asta ar fi vrut. O scufundare în spuma apei, mângâierea prelungă şi ezitantă a valurilor legănătoare, iar apoi... beţia aerului sărat, pe când stai întins în barca pneumatică.  
         Intră într-un bar. Colţul  era răcoros, în penumbră, iar berea de la gheaţă. ''Doar mă îmbrac şi vin'', îi spusese comisarului Laforgue. ''N-are decât să crape !'' murmură ca pentru sine. Bău jumătate din bere dintr-o suflare, iar restul îl sorbi pe îndelete, înghiţind puţin câte puţin, fumând şi căscând. 
         Ajunse la birou cu o întârziere de trei sferturi de oră faţă de timpul prevăzut. Laforgue îşi pierduse răbdarea.
-Şezi, îl pofti cu o voce aproape aspră.
-Ei, cui i-a venit rândul să dispară ? întrebă Lafitte, aşezându-se.
         Comisarul îşi vârâ creionul în ureche şi începu să-l răsucească de parcă ar fi fost mânerul unei râşniţe de măcinat cafea.
-De data asta e vorba de ceva important, spuse.
-Un ministru ?
-Nu, nu.
-Atunci un miliardar.
-Nu, Lafitte. E vorba de un tren.
-Un... ce ?
-Un tren ! scandă Laforgue, arătându-şi dinţii de aur.
         Lafitte holbă ochii.
-Ascultă, şefule. Înainte de a urca, am intrat într-un bar şi am băut o bere. Una singură.
-În regulă, Lafitte, nu eşti beat. Numai că trenul 102, plecat din Orleans azi-dimineaţă la 7,15 cu destinaţia Nantes a dispărut.
         Lafitte începu să râdă.
-Termină ! porunci Laforgue cu un glas răguşit. Îţi spun că a dispărut. Cel puţin aici, la Nantes, n-a ajuns.
-S-o fi oprit pe traseu.
-Nici vorbă. Calea ferată e liberă.
-Şefule, zise Lafitte, controlându-şi vocea. Nu dezlegăm şarade, nu-i aşa ? Spui că trenul n-a ajuns aici, la Nantes. Pe de altă parte, susţii că pe traseu nu s-a oprit. Există o singură explicaţie: trenul acela n-a mai plecat din Orleans.
         Roger Laforgue îşi descheie cămaşa şi îşi şterse gâtul cu batista.
-Nici vorbă, repetă. A plecat la 7.15 ca în toate dimineţile. La 9.30 s-a oprit în Tours, a lăsat acolo două vagoane şi a pornit spre Angers la 10.30 fix. A fost văzut trecând prin faţa cantonului de la kilometrul 137, pe lângă St. Georges, apoi a dispărut.
         Lafitte nu spuse nimic. Aprinse o ţigară cu gesturi încete, studiate şi aşteptă ca şeful să continue.
-Aici a dispărut, între kilometrul 137 şi 140. Cantonierul de la 140 spune că nu l-a văzut trecând. Prin urmare, cercetările trebuie făcute de-a lungul celor trei kilometri de cale ferată.
-Cercetare ? Vorbeşti despre un tren de parcă ar fi o cutie de chibrituri. Îţi dai seama ? N-o să mă trimiţi să caut un tren prin tufişuri ori pe sub traversele şinelor ?
-De acord, Lafitte. Cazul e aberant şi ţine de noi numai în sensul unei prime investigaţii. Ai să faci o constatare la faţa locului, apoi vom redacta raportul obişnuit. Bătaia de cap e pentru cei de la Ministerul de Interne sau pentru Inspectoratul Căilor Ferate. Pe noi ne priveşte doar până la un punct.
                                                xxx
         După o jumătate de oră, însoţit de sergentul Close, René Lafitte plecă în direcţia St.Georges la bordul unei maşini de mare viteză.
         Close se lamentă:
-De ce nu au de gând să facă cercetări cei din Angers ? Mi se pare că St.Georges e în departamentul Maine-et-Loire... Ce legătură avem noi, de lângă Atlantic ?...
-Trenul era aşteptat la Nantes, explică Lafitte. Şi din păcate, primele cercetări trebuie să le facem noi.
         Drumul se desfăşura albăstrui, în lungul Loirei, printre culturi bogate de viţă-de-vie şi porumb. Soarele ardea necruţător, geamurile maşinii erau coborâte, iar aerul încins intra înăuntru sporindu-le mai degrabă indispoziţia în loc să-i răcorească.
-Domnule locotenent, horcăi Close descheindu-şi cămaşa la gât, de ce nu coborâm să bem ceva?
         Se opriră la răspântia din Ancenis, sub un umbrar.
-Era un tren de persoane ? întrebă Close, afundându-şi mustăţile în spuma de bere.
-În parte. Trenul 102 avea doar două vagoane de călători. Restul era marfar.
-Ce transporta ?
-Nimic important. Şeful mi-a dat unele amănunte: un vagon de ţigări străine, biblioteca unui marchiz care pleacă în vilegiatură pe Belle-Ile şi piersici, zece vagoane de piersici.
-Şi a dispărut ! făcu Close, vizibil neîncrezător. La naiba, pare o poveste de groază, ba chiar un roman ştiinţifico-fantastic...
         Close nu citise niciodată asemenea cărţi. Era un gen pe care nu-l preţuia deloc, însă ştia că Lafitte se dădeaîn vânt după el. Ca să se pună bine cu şeful lui, Close se prefăcea că-l interesează şi aducea vorba ori de câte ori se ivea ocazia. Numai că întotdeauna se dovedea inoportun şi o făcea cu atâta incompetenţă, încât îl enerva pe Lafitte în loc să-i facă plăcere.
-Dar dacă l-au dezintegrat marţienii ?
         Lafitte îl fulgeră cu o privire lungă şi piezişă. Close înţelese că spusese o prostie.
-Lăsând deoparte gluma, continuă el, străduindu-se s-o dreagă, dumneavoastră ce credeţi, domnule locotenent ?
-Ascultă, Close, nu ştiu mai mult decât tine. Şi acum să mergem acolo. Lăsăm maşina la canton şi facem o plimbărică de trei kilometri pe calea ferată. Apoi mai bem o bere şi ne întoarcem. Ce-ai vrea să facem ? Dacă trenul nu-i, nu-i ? O să scriem în raport că linia e liberă, şi pentru noi afacerea s-a încheiat.
         Cantonierul de la 137 era un bătrânel uscăţiv, ca o scoabă, cu favoriţi cărunţi până la mijlocul obrajilor. Îl chema Jean Duguerre şi se jură pe toţi sfinţii că văzuse trenul trecând la timp, ca de obicei.
         Urcară din nou în maşină. Peste trei minute erau la kilometrul 140. Găinile se împrăştiară bătând din aripi la intrarea în curte. Le ieşi înainte o femeie scundă, cu părul de culoarea cânepei.
-Paul ! strigă ea. A venit poliţia !
         Paul Delorme, cantonierul, era bun de gură.
-Pe aici n-a trecut ! dădu asigurări înainte de a fi întrebat.
         Sub şopron era o masă ţărănească, având picioarle înfipte în pământ. Lafitte se aşeză, ştergându-şi sudoarea. Paul se întoarse spre soţie:
-Trimite-o pe Claudine să aducă de băut pentru domni.
-Claudine nu-i aici, răspunse femeia. A luat bicicleta acum o oră şi s-a dus la plimbare.
-Pe căldura asta ? Fiică-mea a înnebunit !
         Femeia dădu din umeri şi se îndepărtă, ca să se întoarcă în scurtă vreme cu o cană plină de vin rece.
-Sunt în pragul pensiei, zise Paul Delorme. Treizeci şi nouă de ani de serviciu. O grămadă, nu-i aşa ? Ei bine, nu mi s-a mai întâmplat niciodată una ca asta.
         Lafitte i-o tăie scurt.
-Cantonierul de la 137 susţine că a văzut trenul trecând la ora obişnuită.
-Ştiu, făcu Paul trăgându-se de ureche. Dacă vreţi să aflaţi una bună, v-o spun eu: am auzit zgomotul, clar, nu putea fi confundat. Iar apoi, linişte. Mi-am zis: s-o fi oprit, cineva o fi tras semnalul de alarmă şi trenul s-a oprit. A trecut o jumătate de oră: nimic. Atunci m-am hotărât să ies, căci la barieră patru sau cinci şoferi apăsau pe claxoane ca nebunii. Ei, trece sau nu trece ? m-a întrebat unul din ei, un înfumurat. Altul s-a luat de mine de parcă eu aş fi fost şeful căilor ferate. În sfârşit, a fost zarvă mare, urlau cu toţii să ridic bariera. Am luat bicicleta fetei şi am dat o fugă până la celălalt canton, la Jean Duguerre. Nici urmă de tren ! Ce puteam face ? Mă întorc înapoi şi găsesc un şir de maşini care te înspăimânta...
-Spune-mi, îl întrerupse Lafitte, nu se putea întâmpla ca trenul să fi trecut şi dumneata să nu fi băgat de deamă ? 
         Paul înălţă capul indignat.
-Ascultă, spuse. În dimineaţa asta, Jean şi cu mine am telefonat la Angers ca să vedem cum facem. S-au pus pe râs. Ştii ce mi-au spus ? Să-mi cumpăr alţi ochelari. A trebuit să spun da, domnule, pentru că şefilor aşa le spui, chiar şi atunci când te insultă. Dar de voi, poliţaii, puţin îmi pasă. Nu  vă permit să vă închipuiţi asemenea lucruri ! Un tren nu-i o muscă, nu-mi putea trece pe sub nas. Şi mai erau şi şoferii... Au văzut şi ei că trenul n-a trecut.
         Lafitte îşi apucă rădăcina nasului, pufnind nemulţumit.
-Să mergem, Close, zise şi se ridică. Povestea asta cu trenul dispărut pare o glumă bună.
         Urcară iarăşi în maşină. 
-Ce facem ? întrebă Close după vreo doi kilometri. Ne întoarcem acasă ?
         Lafitte înjură.
-Cum îl văd pe şef, îi şi spun două ! declară el. Să mă smulgă din pat pentru o tâmpenie ca asta.
-Domnule locotenent, insistă Close. N-ar fi mai bine să aruncăm o privire ?
-Unde s-o aruncăm ?
-Păi... În lungul căii ferate, aşa, din conştiinţă.
         Lafitte opri maşina şi se sprijini de volan, pufnind: 
-Tu crezi în poveste asta cu trenul ?
-Nu, spuse Close. Cineva a urzit scenariul ăsta ca să se distreze pe seama poliţiei.
-Exact, conveni Lafitte. Nu există altă explicaţie. Oricum, hai să aruncăm o privire, aşa, din conştiinţă.
         Coborâră panta şi traversară şinele. De-a lungul căii ferate era o potecă mărginită de o fâşie semănată cu porumb. Dincolo de fâşie se întindeau, cât vedeai cu ochii, vii şi pomi fructiferi.
         O vreme merseră pe potecă. Soarele era încă sus, plantele şi pietrele păreau scufundate într-o atmosferă somnolentă.
-Gata ! exclamă Lafitte, oprindu-se la umbra unui salcâm. Începem să fim caraghioşi.
         Se aşezară pe o grămadă de balustre albe din beton armat şi îşi aprinseră ţigările. Dincolo de îngrăditură, la vreo treizeci de metri, un ţăran şi un cal care trăgea grapa. 
-Încercăm ? întrebă Close.
-Încercăm.
         Close fluieră. Ţăranul întoarse capul, iar Close îi făcu semn. Omul veni în fugă, târându-şi picioarele prin pământul moale. Era cam tembel, fără îndoială. Stătea acolo, nemişcat, cu mâinile sprijinite de îngrăditură, cu cohii mijiţi şi gura băloasă.
-Erai pe aici azi-dimineaţă ?
-Eram, eram ! răspunse ţăranul şi se puse pe râs.
-Lasă-l în pace, zise Lafitte. Pierzi vremea degeaba.
-Umblaţi după tren, nu-i aşa ?
         Lafitte sări în picioare şi se repezi la îngrăditură.
-Tu ştii ceva despre tren ? L-ai văzut cumva trecând ?
-A pierit chiar când trecea pe-aci, prin faţa mea.
         Close şi Lafitte se priviră o clipă, deconcertaţi.
-Aşa-i trebuie, chiar aşa ! bombănea ţăranul. Nu pot să sufăr maşinile, motoarele...  Nişte drăcovenii. Vedeţi câmpul ăsta ? Nici urmă de tractor ! Cu mâna mea îl sap.
         Îşi strânse pumnul şi îşi îndoi braţul, să i se vadă muşchii.
-Vorbeşte-mi despre tren, spuse Lafitte. 
-A pierit, repetă ţăranul, rânjind. Şi bine a făcut ! Întâi a pierit locomotiva, uite-aşa ! şi făcu un gest de parcă ar fi pălmuit aerul. După aceea primul vagon, apoi al doilea... A pierit tot, vagon după vagon. 
-Cum adică a pierit ?
-Cum v-am spus. Trenul merega şi aerul înghiţea vagoanele unul după altul. 
-Hm ! bombăni Close.
-Acu' am treabă, zise prostănacul. Şi se îndepărtă în fugă, târându-şi picioarele. 
         Close şi Lafitte îşi continuară mersul pe potecă. La vreo sută de metri mai încolo, calea ferată o cotea spre stânga. Văzură bicicleta imediat după curbă. Era proptită de un tufiş, înclinată la patruzeci şi cinci de grade. O bicicletă de damă. 
-Trebuie să fie bicicleta fetei lui Paul Delorme, cantonierul, spuse Close. Pariez pe o bere că fetişcana e cu vreun flăcău pe aici pe undeva.
         Lângă bicicletă gardul era distrus, parcă lovit de nişte pietroaie. O spărtură, iar dincolo de ea piersici încărcaţi cu fructe galbene, coapte.
         Close dădu la o parte porumbul zdrobit şi trecu dincolo.
-Close, strigă Lafitte, venind lângă îngrăditură. Unde eşti, Close ?
         Tăcere. Mireasmă pătrunzătoare de fructe, de iarbă strivită. Zumzet de insecte în zăpuşeala năucitoare de iulie.
-Close ! chemă din nou Lafitte.
                                                xxx
         Close dispăruse. Lafitte simţi cum în clipa aceea se condensau toate absurdităţile zilei. Înţelese că explicaţia se afla acolo, imediat după îngrăditura prin care trecuse Close şi care... Simţi un gol în stomac pe când trecea şi el, un vuiet  în timpane ca atunci când o sută de clopote sună toate odată, o zguduitură în tot corpul, violentă şi copleşitoare.
         Close era acolo, pe brânci. Dar calea ferată nu mai era. Nu era nici îngrăditura, nici pomii fructiferi. Câmpia netedă şi însorită din St.Georges dispăruse. Jur împrejur, peisajul avea o frumuseţe primordială şi săklbatică. Piscuri foarte înalte, chei abrupte şi adânci, despicând pereţii de stâncă albăstruie, povârnişuri care-ţi tăiau respiraţia. Jos, în vale, se întindea câmpia verde şi roditoare, cu lungi pete de verdeaţă mai întunecată.
-Dumnezeule ! exclamă Close, ridicându-se. Unde ne aflăm, domnule locotenent ?
         Lafitte privea năuc în jur, fără să poată scoate o vorbă. Se aflau pe o fâşie de pământ stâncos, compactă şi netedă, largă abia de câţiva metri însă foarte lungă, un fel de limbă de lavă gri-argintie, înconjuraţi de stânci ascuţite şi sticloase, aproape translucide. Mai ales cerul îţi inspira groază: roşu-sângeriu de la un orizont la altul, presărat cu puncte scăpărătoare şi multicolore, ca nişte pânze ale pictorilor modernişti.
         Înaintară câţiva paşi, dând ocol unui enorm bloc de piatră.
-Priviţi ! strigă Close.
         Dincolo de câmpia verde se zărea un oraş de o frumuseţe nemaivăzută. Unele clădiri păreau din sticlă, erau strălucitoare, cu linii arhitectonice foarte îndrăzneţe; altele aveau opalescenţa ambrei ori a perlei. Erau palate de un roşu-rubiniu, turnuri de culoarea malahitului şi cupole enorme de cobalt, de smarald viu, de peruzea; şi jasp, şi porfir; şi pereţi ciclopici din safir, ocru violent, tonalităţi aproape muzicale. O imagine de vis, înspăimântătoare şi odihnitoare, în acelaşi timp.
         În centrul oraşului se înălţa o construcţie extrem de înaltă, cilindrică, având o largă platformă deasupra. De-a lungul pereţilor netezi se desfăşura o spirală de geamuri portocalii. Părea un şurub gigantic şi superb. Cerul era brăzdat de săgeţi argintii, rapide şi silenţioase. Din când în când cobora pe platformă câte o navă, altele se desprindeau şi urcau în mare viteză, pierzându-se curând în roiul din înălţimi.
         Era o linişte vătuită, aproape palpabilă.
         Un râs strident, de femeie rupse pe neaşteptate tăcerea. O găsiră pe fată după o stâncă albăstruie, stând aşezată pe marginea prăpastiei. privea înainte şi râdea, râdea în prostie, pradă unei necontrolate crize de isterie.
         Lafitte se lăsă în genunchi lângă ea, fata nu părea să-şi fi dat seama de prezenţa lor, continua să râdă privind în gol cu o expresie de absolută inconştienţă. 
         Lafitte îi trase o palmă. Fata încetă să râdă şi se uită la el.
-Te cheamă Claudine, nu-i aşa ?
         Claudine aruncă în jur priviri îngrozite.
-Cum ai ajuns aici ? întrebă Lafitte.
         Claudine nu putea să explice. Mergea cu bicicleta pe lângă calea ferată, văzuse o ramură cu piersici coapte, atârnând dincolo de îngrăditură, şi se oprise.
-M-am sprijinit de îngrăditură, zise şi am întins mâna. Apoi nu ştiu, gardul a făcut pârr şi am căzut în livadă. Când m-am ridicat, eram aici, în locul ăsta înfiorător, pe care nu l-am mai văzut niciodată...
         Între timp Close, mergând de-a buşilea, ajunse la baza prăpastiei. Privi în jos, apoi îi făcu semn lui Lafitte.
-Trenul, spuse. Utaţi-l acolo, jos.
         Văzu şi Lafitte trenul, la vreo două sute de metri sub ei, strivit, cu vagoanele răsucite de parcă ar fi fost din staniol. Ce dezastru !'' gândi, acoperindu-şi ochii. ''Au murit cu toţii pe loc.''
-Unde suntem, domnule locotenent ? smiorcăi Close. 
         Repetă întrebarea de nenumărate ori. Claudine plângea acum înăbuşit, pe când Lafitte îşi strângea nervos bărbia între degete, fără să scoată un cuvânt. Trecură câteva minute. Apoi Lafitte vorbi:
-Chiar în aceste zile citeam o carte, o carte ciudată şi fascinantă despre universuri paralele, care există în acelaşi timp cu al nostru. Ascultaţi aici, o să spuneţi că am înnebunit dar nu-i decât o singură explicaţie...
-Unde suntem, domnule locotenent ? continua Close, de data asta îngrozit de-a binelea.
-Nu ştiu, spuse Lafitte cât se poate de calm. Poate în viitor, ori poate într-un trecut din cale-afară de îndepărtat. Sau poate nimic din toate acestea. După datele experienţei, există un singur univers, cel în care ne-am născut şi am crescut, cel cunoscut de noi toţi. Dar cine spune că nu mai sunt şi altele ? Miii, milioane de alte universuri. Cel pe care îl vedeţi în jur ar putea fi unul din atâtea altele posibile.
-Şi cum am ajuns aici ? De ce nu mai există calea ferată, îngrăditura, câmpia şi toate celelalte ?
-Nu ştiu Close. Lasă-mă să mă gândesc. S-o fi întâmplat vreun accident, ceva neobişnuit, ceva ce se întâmplă foarte rar. Cartea vorbea de nişte distorsiuni posibile în continuitatea spaţio-temporală. Între lumea asta şi a noastră s-a deschis o spărtură, trenul a trecut prin spărtura aceea şi a ajuns... acolo jos. Apoi calea de comunicare s-a mutat pe potecă, în apropierea gardului. Noi trei am trecut prin ea şi...
-Ce tot vorbiţi, domnule locotenent ? 
-Pur şi simplu încerc să găsesc o explicaţie. Cum explici tu faptul că trenul e acolo ?
         Close ridică din umeri.
-Vreau să mă întorc înapoi, zise.
-Şi eu, spuse fata. Dacă am ajuns aici trecând printr-o spărtură, ar trebui să ne putem şi întoarce...
-De ce nu ? observă Lafitte. Trebuie doar să găsim spărtura. Nu-i ceva ce se vede.
-O s-o găsim, dădu Close asigurări. 
         Cu braţele întinse, începu să umble prin jur, urmând un drum în spirală. Claudine îl ajuta să caute. Lafitte rămase însă aşezat, cu umerii sprijiniţi de stâncă. Se uita la cei doi care se mişcau când bâjbâind, când cu braţele ţepene şi întinse, ca nişte somnambuli. Îi veni să râdă. Aruncă o privire în fundul văii, unde oraşul strălucea într-un incendiu de culori halucinante, apoi, captivat, rămase să urmărească evoluţiile aparatelor care săgetau sclipind în lumina orbitoare a cerului.
         Deodată, Claudine călcă greşit şi se prăvăli într-o surpătură. Lafitte apăru pe margine şi văzu corpul fetei, nemişcat, întins într-un cotlon. Doar o clipă îi trebui până să ajungă acolo. În lunga ei alunecare, Claudine se lovise la cap şi zăcea fără cunoştinţă.
-Hei, Close ! strigă Lafitte. Coboară şi ajută-mă !
-Nu mă bateţi la cap, domnule locotenent, bombăni Close. Eu am altă treabă !
         Lafitte o luă pe fată în spinare şi urcă chinuit. Ajunse sus gâfâind, cu mâna dreaptă şi genunchii juliţi.
         Close îşi ieşise din minţi. Rătăcea ca un nebun în stânga şi-n dreapta, căutarea lui nu mai avea nimic metodic. Ocupat cum era s-o îngrijească pe fată, Lafitte nu-l învrednicea nici măcar cu o privire.
-Uite-o ! strigă deodată Close, cu vocea de nerecunoscut. Veniţi, domnule locotenent, e aici !
         Lafitte abia îşi rdică ochii. Îl văzu pe Close din spate dispărând şi reapărând apoi, întors cu faţa, în intervalul unei singure secunde.
-E aici, domnule locotenent. Am văzut calea ferată, şi viile, şi îngrăditura !
         Lafitte privea fix pletele blonde ale fetei. Glasul lui Close i se părea obositor, insuportabil. 
-Priviţi ! strigă Close. Acum spărtura se vede.
         Într-adevăr. Pe sol se ivise un semicerc subţire, abia se distingea. Ba chiar erau momente când nu se observa deloc, dispărea ca o imagine neîncadrată în obiectiv.
-Cerule ! exclamă Close. Trecerea se micşorează !
         Close nu se înşela, haloul verzui se restrângea mereu. Începu să strige din toate puterile:
-Repede, domnule locotenent ! Să plecăm odată, mai înainte ca spărtura să se închidă de tot.
         Lafitte zâmbea. Ţinea capul Claudinei pe genunxhi şi din când în când arunca o privire spre orizont. Vocea lui Close părea că ajunge la el din depărtări imense.
-Veniţi încoace, repeta el mereu. Grăbiţi-vă până nu-i prea târziu...
-Nu vin, Close.
-Aţi înnebunit ?
-Da, Close, am înnebunit. Prefer să rămân aici.
         Close îl privi speriat.
-M-am săturat de viaţa stupidă pe care am dus-o până acum. Am stricat un chintal de pantofi tot urmărind pe unii şi pe alţii. M-am săturat de Nantes, de putoarea sardelelor şi a pieptului uscat. M-am săturat de şef, de toţi, chiar şi de tine, Close. Cea pe care o vezi în jurul nostru e, fără îndoială, mai frumoaasă şi mai bună...
-Mai bună ? De unde ştiţi ? Poate că-i plină de monştri, neprimitoare şi imposibilă.
         Arătă spre oraşul de dincolo de pădurile din vale.
-Au să vă ucidă imediat ce cădeţi în mâinile lor.
-Se poate dar eu sunt de altă părere. Cine a cunoscut un oraş, atât de frumos şi armonios, nu poate fi mânat de instincte rele... Rămân, Close. Iar fata rămâne cu mine !
-Dar fata nu vrea. Vrea să se întoarcă acasă. N-o poţi obliga. 
-Va rămâne aici, spuse Lafitte. Am s-o reţin lângă mine. Şi în mod sigur, n-o să fii tu cel care mă împiedică.
-Nebunule ! îl ocărâ Close. Nebun şi orb ce eşti !
         Îi întoarse spatele.
-Adio, zise şi dispăru.
         Dacă ar mai fi zăbovit o clipă, Close n-ar fi reuşit să trecă dincolo. Lafitte văzu calea de comunicaţie micşorându-se rapid, semicercul adunându-se într-o palidă flăcăruie verde care se stinse brusc, cu un pocnet sec, asemănător cu o bătaie din palme.
         Lafitte suspină. Adânc. Se gândi la viaţa ce-l aştepta, la necunoscutul aflat în faţă, gata să-l nimicească ori să-l înalţe, şi simţi un lung fior de emoţie străbătându-i corpul.
         Îi mângâie Claudinei părul. Fata îşi reveni, se uită în jur şi tresări când se văzu în braţele bărbatului.
-Vino, spuse Lafitte. Să coborâm. Ai vrut o piersică, de asta eşti aici, nu-i aşa ?
         Claudine încuviinţă.
-Atunci haide, repetă Lafitte. E un tren plin cu piersici, acolo, jos.

                          
                    (LINO ALDANI, ''UN TREN NUMIT EVAZIUNE'')
                                - traducere DOINA OPRIŢA -  
Randunici 4




          

            


vineri, 22 septembrie 2017

jurnalul (218)



Azi ... 22 septembrie, ora 21.12
Septembrie ... este friguros !!! cam greu să te acomodezi cu frigul când atâtea luni am avut caniculă...
Am avut … şi o să am, în continuare, zile pline de întâmplări de tot felul: am primit cadoul-premiu de la Laura - http://blogarealacotidiana.blogspot.ro/2017/09/concurs-incheiat.html#comment-form - (o mare bucurie pentru mine !), am reuşit să cumpărăm lemne, am finalizat cablarea pentru tv (avem vreo 138 canale, cam ce vedeam şi când eram la oraş - asta a fost exclamaţia mămicuţei când a descoperit iar câteva canale pe care nu le-a mai văzut de când am venit aici, la ţară, deşi aveam antena parabolică...)! 
Nu m-m gândit … că voi descoperi noi prieteni aici, la ţară - în ultimul timp ne-am izolat foarte mult - acolo unde nu ne gândeam ! deci - viaţa, pe aici, ne oferă şi surprize plăcute ! mulţumim Bunului Dumnezeu !
Recunosc ... că sunt muncitoare şi mă mulţumesc şi cu puţin ! chiar dacă sculele şi uneltele pe care le avem în dotare nu sunt ok, eu mă ajut cu ele la muncile pe care le am prin gospodărie, chiar uneori cu un efort fizic mai mare ! bucuria cea mai mare: am primit - nu ştiu bine pentru cât timp ! - un topor (de o mie de ori mai util decât al meu), un baros şi 3 pene !!! am primit şi câteva lecţii practice cum să mă folosesc de ele ! 
Bucătăria ... e liniştită acum... de la ticuţu se aude comentariul meciului, mami doarme ''lată'', obosită...
Sunt îmbrăcată ... mai gros - nu credeam că o să ajungem aşa de repede la perioada frigului - adică am luat şi bluza de pijama, cu mânecuţă lungă !!! 
Am pregătit ... lângă pat cartea- premiu - în aşteptarea momentului potrivit pentru lectură... mai am acolo câteva cărţi SF, vreo 2 romane reîncepute mai înainte - obiceiul meu de a citi în funcţie de starea sufletească dar şi de momentul când sunt mai odihnită...  
Aşteptăm ... să vină şi pe la noi ploaia dar... pe la noi bate doar vântul !!! de vreo 2-3 zile m-a bătut vântul cât am spart lemne de nu mai ştiam de capul meu când am reintrat în casă (deşi avusesem un baticuţ legat peste urechi...) !  
Oare ... ce se întâmplă ?! la noi în grădină au apărut iar ghioceii galbeni:
 

au răsărit iar crinii:
 

 iar în grădina vecină a înflorit un pom:

Puiu ... este pe terasă - am aşezat tot felul de mici baricade în faţa vântului pentru a-l proteja ! dacă mă apropii prea mult de căsuţa lui (?!), mă latră să nu-l deranjez... parcă e un mic băieţel ce se joacă într-o căsuţă improvizată...      
Am spart ... lemne multe în aceste 2-3 zile ! nu sunt prea bună la centrat lovitura dar important este că mă pot folosi de uneltele primite !!! fixez pana la mijlocul buturugii şi dau cu barosul (mă cam dor braţele în pauza, de la prânz...) şi într-un final (nu ştiu de câte ori dau cu barosul până reuşesc...) aud ''trosc !', se desface buturuga în două bucăţi, apoi o mai sparg iar în 2 bucăţi, tot cu pana şi barosul, apoi cu toporul încep tăierea de jur împrejur, câte puţin, bucată cu bucată, până se termină de spart buturuga ! 
când termin buturuga, iau bucăţile pe braţ şi le duc în atelier, le aranjez formând rândul (sunt la al doilea rând, înalt cât atelierul lui ticuţu...), iar mami vine cu o cutiuţă şi strânge spărturile (vor fi bune la aprins focul !)... la cele mai mari şi mai groase buturugi, este un picuţ mai greu ! dar mă bucur enorm când intru în atelier şi văd că rândul creşte în înălţime ! mă vizitează din când în când şi Puiu - nu are voie nimeni să stea pe lângă mine când sparg lemne pentru că nu ştiu ce poate zbura: toporul, aşchii sau pana.. - şi vine să mă pupe !      
Am deci ... mult de spart la lemne aşa încât mai uit de alte activităţi - doar azi am spălat puţin, de dimineaţă, aşa pentru ''încălzire'' !
Pentru că e toamnă:  am ales un cântăreţ ce are un colţişor special în sufletul meu:

luni, 18 septembrie 2017

culorile apusului de soare...

... cum seara sunt prin grădină, sprijinită de armata mea de soldăţei:
şi însoţită, la fiecare drum, de ajutoarele mele:
trec pe la fiecare plantă şi pom pentru a le da apa necesară, iar ochii sunt adesea îndreptaţi spre cer...
... şi iată cerul cu norii albi, pufoşi, apoi undeva departe nori negri (ca o navă SF...) şi, treptat,  culorile apusului de soare:

visul sufletului nostru...

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' !
Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist român

(http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie )

                 SĂRMANUL  DIONIS

                      de MIHAI EMINESCU


        ... şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş ave trei ochi, aş vede-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş ave, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar păre mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar păre nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă în dimensiunile unui glonte, şi toate celea din eanscăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare - acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate - o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi - mai mari; cât de mari sunt ele absolut ? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem ? Cine ştie dacă nu vede fiecare  din oameni  toate celea într-alt fel şi nu aude fiecare sunet într-alt fel  - şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere. Limba ? Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni - numai individul, acelaşi rămâind, o aude într-un fel.
                      Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea ? Asemenea în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice par clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri - evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi, ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp, clipa de bucurie - şi toate acestea toate ar fi - tot astfel ca şi azi.
                        ...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu, ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerukui înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri, care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea, în adâncurile sufletului coborându-ne, am pute trăi aievea în trecut şi am pute locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa  necromanţiei şi cea a astrologiei s-au perdut - cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă ! Dacă lumea este un vis - de ce n-am pute să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi ? Nu e adevărat că există un trecut - consecutivitatea e în cugetarea noastră - cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - este oare absolut imposibil ? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit ! Dac-aş pute şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu, pân în acea fază a emanaţiunii lui, care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun, de exemplu... şi cu toate acestea...                

           (MIHAI EMINESCU, ''SĂRMANUL DIONIS'')

sâmbătă, 16 septembrie 2017

zorii pustiei...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                          

                       ZORII PUSTIEI

                                          de RODICA BRETIN

            Noi, darfii, trăiam fericiţi şi liberi sub cerul albastru al pustiei, crezându-ne - în deşarta noastră semeţie - urmaşii poporului ales. Iubitori de orizonturi largi, dispreţuiam umbra înşelătoare a zidurilor menite năruirii, urmând - împreună cu întregul nostru avut - destinul rătăcitor al caravanelor Am nesocotit întotdeauna seminţiile nevolnice care se închinau lui Thaal - cel cu o mie de chipuri - sau puterilor tenebroase ale nopţii şi n-am făcut legăminte de credinţă zeilor nevăzuţi, nici n-am adus ofrandă idolilor singuratici, ciopliţi în piatra falezelor. Nimic nu ne putea stinge din priviri febra depărtărilor şi, poate, nesăbuita noastră cutezanţă a fost aceea care ne-a pierdut. Ne obişnuisem cu peisajul sălbatic şi neprimitor al deşertului, descoperind în obositoarea lui monotonie o frumuseţe primară. Luni întregi, nisipul ne ardea tălpile, iar valurile de arşiţă ne învăluiau cu toropeala grea, pentru ca, într-o zi, mânia învolburată a cerului să reverse brusc potopul, înecând sub şuvoaie rănile pământului.
            Iubeam înserările de purpură, învelind într-o mantie întunecată încremenitul ocean al dunelor, până în clipa când Soarele cobora spre tainicu-i repaos, iar Luna, strălucitoare ca bronzul oglinzilor vechi, se arăta deasupra nemărginirii de nisip. Ecoul serbărilor din nopţile vrăjite ne-a urmărit mereu cu seducătoarea lor chemare, chiar şi acum, când legile aspre ale firii s-au întors împotrivă-ne şi am ajuns înstrăinaţi până şi de amintirea vremurilor de binecuvântată tihnă. Ne vom aduce însă aminte întiotdeauna de noaptea ceţoasă în care zvonuri de spaimă umpleau tabăra şi animalele înnebunite se zbăteau în legături, presimţind vremea nenorocirilor. 
            Cu puţin înainte de sosirea zorilor, o sabie de lumină a despicat bolta, trezind din somnul milenar umbrele călăreţilor fără nume ai deşertului. Orizontul s-a făcut de cenuşă, ascunzând cutremurătorul sabat al stihiilor dezlănţuite, gata să se prăvălească peste noi din înalturi, nimicindu-ne cu fulgere de foc. Curând însă, fără ca ploaia dătătoare de viaţă să aline însetarea nisipului, negura ce prevestise deluviul a început să se împrăştie în cele patru zări. De pe malul mării înspumate priveam înfioraţi agonia furtunii. Deodată, văzduhul s-a limpezit şi cu toţii am văzut cum - deşi Soarele se afla la locul său pe cer - din furia nedomolită a talazurilor răscolite de curenţi se ridicase un astru nou şi strălucitor. Departe în larg, născute din fierberea zbuciumatelor ape, o mulţime de capete verzi, solzoase, veneau ameninţăţătoare spre noi. Cuprinşi de o spaimă ce ne-a răpit cu totul dreapta judecată, am alergat înapoi spre dunele înalte, strivindu-i pe cei rămaşi în urmă şi lăsându-ne pruncii pradă creaturilor hidoase ale mării...
            În zadar am implorat nisipul auriu să ne acopere, ascunzându-ne privirii lor neîndurătoare; zadarnică a fost lupta dată cu îndârjirea disperării de cei mai curajoşi dintre noi. Încălecaţi pe lighioane fără seamăn, fiii adâncului au trecut peste dune într-o cumplită cavalcadă, răscolind colbul pustiei sub copitele de fier. Ne-au izgonit din văgăunele munţilor, otrăvind cu răsuflările lor ucigătoare intrarea peşterilor unde ne găsisem vremelnic adăpost. Ne-au urmărit ca un blestem, dincolo de oboseală şi de moarte, până când, istoviţi şi împuţinaţi, am renunţat la încrâncenata noastră împotrivire, acceptând sclavia umilitoare pentru a ne feri neamul de la pieire.
            Pierdusem orice speranţă - căci soarta se arăta de partea nemiloşilor străini - dar înverşunata prigoană a încetat şi vieţile celor care scăpaseră măcelului au fost cruţate. Păzindu-ne cu străşnicie, învingătorii ne-au mânat departe, în inima pustiei, unde - supunându-ne unei vreri potrivnice dorinţei noastre - am pus temeliile strălucitorului oraş Ur... Îngropând sub lespezile de bazalt pierduta libertate, am durat întru veşnicie ziduri groase, cupole şi turnuri uriaşe în care să zacă ferecate comorile stăpânitorilor. Ridicat în vremurile întunecatei robii - mărturie a durerilor şi urii nestinse a darfilor - oraşul creştea neîncetat, întinzându-şi aripile de piatră peste deşert. Ne împresura cu labirintul străzilor înguste, răpindu-ne orizontul cu măreţia palatelor, ale căror sumbre faţade nu dezvăluiau trecătorilor decât porţi masive şi creneluri ameninţătoare. Lipsind susurul vesel al izvoarelor sau misterioasa oglindire a cerului în adâncul răcoroaselor fântâni, apa din marile bazine îşi pierduse limpezimea.
            Puţini dintre noi se mai încumetau să conducă lungile caravane, ce purtau acum averile străinilor spre o ţintă necunoscută. Când cei care părăseau semeaţa zidire nu s-au mai înapoiat, am înţeles că deşertul, cândva prieten, ni se ridica împotrivă. 
            Născuţi sub semnul robiei, copiii noştri nesocoteau rânduiala străveche, întristându-ne inimile cu purtarea lor nesăbuită. Au deprins gustul bucatelor alese şi-al festinurilor prelungite până în zori, iar ameţitoarea licoare a vinului îi îndemna la isprăvi nelegiuite. Râvneau straiele bogate ale negustorilor şi palatele fastuoase în care locuiau străinii, preţuind totul în arginţi, deveniseră de două ori sclavi: ai stăpânilor şi ai propriei lăcomii.
            Cârmuitorii cetăţii părăseau arareori palatele închinate slavei lor, şi atunci porţile grele rămâneau deschise doar pentru scurtă vreme, fiind repede zăvorâte în urma monştrilor de metal ce străluceau în lumina soarelui. Câteodată, un vaiet prelung - ca strigătul însingurat al fiinţelor chinuite de dorurile altei lumi - venea din subteranele unui palat, înspăimântându-i pe nefericiţii aflaţi în preajmă; cutremurându-se, bătrânii darfi recunoşteau chemarea lighioanelor nepământene pe spinările cărora cuceritorii ieşiseră din mare.
            ... Până şi copiii îşi amintesc de zilele când străinii au hotărât brusc să părăsească oraşul. Pornind în ciudatul exod peste întinderea deşertului ne-au cerut ca, până se vor întoarce, să păstrăm legile statornicite de ei, altfel vor trimite asupră-ne prăpădul focului... Pregătirea Marii Caravane n-a fost un prilej de cântece şi bucurie pentru poporul din cetate, darfii petrecând convoiul în tăcere, căci se temeau de sensurile ascunse ale neaşteptatei plecări a străinilor, mai mult chiar decât de cruda lor stăpânire...
            Clepsidra timpului - măsurând trecerea secolelor şi succesiunea rânduită a generaţiilor - s-a oprit în ziua când poarta masivă - ferecând teritoriul interzis al grădinii unui palat - s-a prăbuşit într-o grămadă informă, cenuşie, împrăştiată imediat de suflarea vântului. Întâi temători, căpătând curaj pe măsură ce numărul celor înarmaţi sporea, am dărâmat porţile tuturor palatelor, iar magnificele bolţi sub care răsunaseră paşii stăpânitorilor s-au umplut de zarva războinică. În interiorul măreţelor edificii am găsit doar uşi zidite la capătul coridoarelor pustii, încăperi de mult nelocuite şi scări monumentale ducând spre nicăieri. N-am aflat nimic înspăimântător în aceste locuri şi totuşi - temându-ne de întoarcerea răzbunătorilor străini - n-am îndrăznit încă să năruim simbolurile umilinţei, neînţelegând că timpul robiei la trimişii apelor trecuse. Dar, peste puţin timp, văzând că nu eram pedepsiţi pentru fapta noastră, ne-a cuprins un delir al distrugerii şi nu ne-am îngăduit odihna până ce construcţiile poruncite de foştii stăpânitori n-au fost sfărâmate. Când şi ultima piatră a hulitelor edificii s-a prefăcut în pulbere, am ieşit singur înaintea mulţimii adunate lângă zidul de răsărit al cetăţii. Le-am vorbit îndelung, cu chibzuinţă, despre tărâmul nesfârşit al dunelor, făgăduit seminţiei noastre în veac, dar nici cuvintele mele înţelepte, nici dreapta mânie ce m-a cuprins în faţa orbirii lor, nu le-a clintit hotărârea.
            I-am părăsit atunci - când zorii pustiei mă chemau spre albe orizonturi - iar ei, darfii, au rămas acolo, în oraşul robiei, să construiască pe vechile temelii, noi palate...  

                                       (RODICA BRETIN, ''ZORII PUSTIEI'') 
                                   
Randunici 4




          

            


vineri, 15 septembrie 2017

jurnalul (217)



Azi ... 15 septembrie, ora 22.20
Septembrie ... se prezintă ca o lună plăcută ! sper ca noul val de caniculă, ce va veni, să fie o caniculă mai domoală...   
Am avut … o săptămână cu zile care mai de care mai ciudat de ''încărcate'', cu evenimente la care m-am descurcat bine, la altele mai puţin bine... acolo unde am fost mai puţin ok, am dat vina pe zbuciumul acestor luni de caniculă continuă, plus o ''încărcătură-full'' pe la mine, prin cap... oftez !
Am gândit … mult - în timp ce udam azi - la perioadele de şcolarizare, plus micile specializări periodice (că aşa era şi înainte de 1989...) dar şi după, o perioadă de timp... am încercat să învăţ din multe domenii... dar cum am rămas un picuşor cam nespecializată într-un anume domeniu, Bunul Dumnezeu mi-a oferit şi această ocazie - un picuţ cam forţat ! - şi am lucrat o perioadă nici prea scurtă, nici prea lungă - atât cât s-a putut ca să nu ajung într-un chin insuportabil... - la bucătăria unui restaurant: acolo am învăţat multe, altele nu s-au lipit de mine ca apa de gâscă (am început de la 0 şi cred că am ajuns la nota 1-2, pe o scară largă de cifre)...     
Recunosc ... că nu suntem prea tari în caz că unul dintre noi are câte o suferinţă ! dar eu sunt - vrei, nu vrei - ''moaşa'' familiei... când ai copii mici, ai grijă mai mare mai ales după ce încep să meargă, pentru că încep, inevitabil, căzăturile !!! mi-am adus aminte azi de câte ori cădeam când eram nici prea mare, nici prea mică: nu aveam feţe la genunchi (nici la pantaloni, nici la carne) !!! oftez ! mami când cade, se ridică repede şi de multe ori uită şi că a căzut ! ticuţu mai se împiedică uneori - nu prea are semnale bune din partea unuia din picioare - şi, azi, eram în grădină amândoi, a plecat de pe bancă şi după ceva timp am auzit cum mă striga disperat: se împiedicase şi căzuse ! bine că a căzut pe pământ şi s-a julit uşor la un genunchi şi la o palmă... mai trist este pentru mine că eu am grijă de dezinfectare şi pansare - pe el îl ustură şi mai este şi mare fricos... - şi trebuie să fiu rezistentă, dură, şi să-i dau cu soluţie dezinfectantă şi să-l pansez... mami n-a reuşit să stea prea mult cu privirea la ce făceam amândoi (adică eu ''lucram'' zgârieturile şi ticuţu se văicărea când mai tare, când mai încet)... ca un copilaş ! apoi ne-am adus aminte împreună de momentele copilăriei mele, când alergam şi cădeam !  
Bucătăria ... e liniştită acum... sunt doar eu şi leptopul... aaaaa, şi mai am ceva dintr-o sticlă cu must!!! tăticuţu a fost singur acasă, ieri după-amiază, şi nu ştie cum o chema pe prietena ce ne-a adus mustul ! noi nu avem aşa de multă viţă-de-vie ca să facem must, aşa că mustul primit a fost o mare bucurie !!!   
Sunt jumătate îmbrăcată ... pentru că am reuşit ''să nu mă dezbrac de tot-să nu mă îmbrac cu toate''... 
Nu am reuşit să citesc ... ceva... am câteva cărţi (alese din bibliotecă) pe care le tot plimb, o dată cu mutările mele prin casă... 
Aşteptăm ... weekend-ul...  
Puiu s-a obişnuit ... iarăşi cu reîncălzirea vremii.. are minute de plajă, apoi trece la umbră... mănâncă exact ca un copil răsfăţat - ne rugăm de el ! ce este bine este că nu mai plânge pentru că doarme la el acasă ! s-a obişnuit ! seara este frig şi nu voiam să tremure pe terasa casei...     
O regulă a familiei ... pe care - cred că o moştenesc de la tăticuţu - este de a ne aşeza în faţa tv-ului şi să vedem canalele preferate, la locul programat ! dar de câteva zile, am semnat trecerea la cablare (nu mai vrem cu antenă parabolică) cu fibră optică, dar totul s-a făcut într-un ritm sincopat: telefon de solicitare, vizită din întâmplare a unor tinere pentru semnarea noului contract, telefon pentru resesizare, instalare pe jumătate a sistemului de cablare, solicitare de receiver din altă parte... acum suntem în faza intermediară şi ne este greu să ne adaptăm: eu am programat puţin canalele dar nu sunt toate cele dorite (pe celelalte le vom viziona după finalizarea instalării solicitate)...   
Am deja ... multe activităţi stabilite pentru mâine - aseară, am întocmit o listuţă cu urgenţele de realizat (ca să le finalizez şi să nu încep altele...) şi azi a funcţionat ! voi face o altă listuţă şi pentru mâine ca să finalizez altele... am ajuns să uit unele şi mă trezesc, brusc, că nu am finalizat câte ceva care îmi trebuie... zic că e de vină canicula repetată ! oare ?!   
Pentru final:  am pregătit secvenţe cu o micuţă şi drăgălaşă prinţesă ce va cânta întâi în limba română:

şi apoi în limba japoneză: