vineri, 17 noiembrie 2017

jurnalul (226)



Astăzi ... vineri, 17 noiembrie, ora 14,00
Ziua de azi ... este o zi de vineri umedă - până în măduva oaselor ! - şi numită de unii şi Black Friday -, dinaintea unui weekend aflat sub influenţa renumitului Crai Nou (Luna Nouă)... 
Ce pot să fac ... în acest weekend, departe de ''lumea dezlănţuită'' ? ca de obicei, activităţile curente...
Recunosc ... că nu îmi plac cumpărăturile (când merg la cumpărături o fac pentru necesităţile familiei nu pentru o păcere personală...)  deci nu sufăr că nu sunt în ''ochiul'' vărtejului de Black... de fapt nu-mi place nici această denumire...
Mă bucur ... că reuşesc să menţin ''corabia'' noastră pe un drum ferit de tulburenţele societăţii de acum... e drept că ascultăm zilnic la tv tot ce se întâmplă prin ţară şi prin lume... azi s-a vorbit la tv de staţiunea Băile Herculane şi mi-au adus aminte că am fost şi eu pe acolo cândva şi era foarte frumos pe acolo !!! 
În bucătărie ... este aglomeraţie, zilnic, pentru că aduc, din timp, de toate pentru a se menţine uscate şi să se aprindă repede focul..., zilnic, avem focul aprins dimineaţa de pe la ora 8,00 până pe la ora 11,00... 
Sunt ... îmbrăcată gros - le-am zis , definitiv, ''la revedere'' hăinuţelor de vară !!! clar, vor urma câteva luni de friggggggggg....
Activitatea principală ... a săptămânii a fost legată de grădina din faţa casei... suntem acum racordaţi la reţeaua de fibră optică RCS-RDS, am predat antena parabolică dar în grădină mi-au rămas 2 stâlpi (mai aveam unul şi pentru o antenă parabolică a noastră...)! deci trebuiau scoşi din pământ stâlpişorii ! ajutată de cazma şi de mami (care nu a putut sta departe şi a venit să zgâlţâie şi ea de stâlpişorii fostelor antene...),am reuşit până la urmă să îi scot din pământ pentru că sunt perseverentă, printre altele, dar ''distracţia'' cea mai mare a fost transportul lor din grădiniţă în grădiniţa ''lui Puiu''... singură (pentru că pe mami am trimis-o în casă că era prea frig...), am rotit stâlpişorul prins într-o menghină de ciment (ticuţu a ancorat bine, cândva, antena ca să nu ne zboare...), l-am rostogolit, l-am tras, l-am luat pe sus... nici nu mai ştiu ce i-am zis, în rugăciune, Bunului Dumnezeu, până ce am reuşit să le duc, pe rând, pe cei doi stâlpişori şi i-am aşezat ca pe un sprijin al gărduţului pe care sare de obicei Puiu... 
Am reuşit ... să mă menţin apropiată de cărţi ! şi mă bucur că reuşesc să mă pregătesc periodic pentru activitatea de pe blog ! mai greu este să vizitez toate blogurile-prietene deşi toate îmi oferă informaţii bune,şi atât de variate şi îmi plac mult !
În casă ... este cald ! dar nu este uşor să menţin zilnic această atmosferă ! sobica noastră cu plită ne dă cădură într-un spaţiu destul de mare (poate prea mare !) dar am vrea şi mai mult (ca să fiu sinceră...)!  
Cel mai fericit ... este Puiu care beneficiază, cu mare plăcere, de cădura casei (se simte singur de când Leuţu a plecat de printre noi...) ! mi-e drag să-l privesc în timp ce doarme, ca un copilaş lângă mine (suntem vecini când eu scriu la leptop sau privesc la tv...) ! este atât de curios să descopere tot ce facem prin casă... cea mai curioasă activitate pentru el este ''ritualul'' bărbieritului lui ticuţu !!! nu înţelege nimic dar stă, aşezat în fund, lângă masă, şi îl priveşte foarte atent...
Am ales ... câteva fotografii pentru că în grădina mare este toamnă adevărată:
dar în grădiniţa din faţa casei nu prea mai ştiu ce anotimp este - sunt flori atât de variate: 




joi, 16 noiembrie 2017

dreptul la viaţă...

... este seară, o oră nu prea târzie...
... am citit câteva cuvinte atât de minunat alese de prietena mea, doamna Laura (Laura Schussmann) !
... nu pot să nu le transcriu aici:
            ''Viața asta este făcută să fie trăită și anumite lucruri trebuie să fie trăite la timpul lor. Da, așa este viața făcută și dacă trecem pe lângă ele, le ocolim, le ignorăm sau nu le trăim pentru că ne este frică de riscuri și decizii, nu le vom mai trăi niciodată. Putem noi să regretăm apoi cât vrem, timpul înapoi nu îl mai putem întoarce. Ce putem face ? Să nu uităm că suntem muritori și să nu ne refuzăm dreptul la propria viață cu tot ce înseamnă ea.
              Să nu uităm că avem dreptul să fim și fericiți și triști, buni și răi, critici și îngăduitori. Și toate cu măsura bunului simț. Avem dreptul să alegem, avem dreptul să iubim. Avem șansa să simțim și să nu uităm ce minunată este viața, a noastră dar și a celor din jurul nostru, cei care formează lumea în care avem dreptul să respirăm speranța, în care avem dreptul să ne cerem nouă și să facem absolut orice să ne fie bine cu noi și să ne bucurăm de dreptul la viață.''
             
         (LAURA SCHUSSMANN, ''DREPTUL LA VIAŢĂ'' )

luni, 13 noiembrie 2017

cavalerii ordinului Basarab...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !


                              IOAN DAN
     (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Dan)




                                      CAVALERII ORDINULUI BASARAB
                                                                     


        Cam la jumătatea drumului dintre Câmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Câmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, până la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stâncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cântec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lângă arcul de cerc al înăţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blând, se continuă molcom odată cu demnitatea vârstei. 
        Pe ultima curmătură a dealurilor era cândva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine până dincolo de cocheta aşezare a Târgşorului.
        Câmpia blajină, acoperită ici-colo cu pâlcuri de pădure dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri până aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de tălăngi, înconjurate de câini ciobăneşti cât viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Câmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile aşezate în livezi, mirosna de fân sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bâzâitul calm al albinelor aminteau despre legendara grădină a Raiului. Dar Raiul nu a fost aşezat aici din nepriceperea celor de la cadastrul ceresc, ci undeva în alte părţi ale lumii, într-un loc sterp, fiindcă numai aşa se explică atâta hărmălaie pornită de la un biet măr, care a dus la alungarea din livadă a distinsei doamne Eva şi a domnului Adam. Prahovenii nu făceau caz nici pentru un car întreg de fructe.
        Pe dealurile din stânga ce se călătoreau fără întrerupere, până dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi până pământ, se alintau desfrânate în bătaia vântului de toamnă, arătându-şi sânii verzui-amărui.
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        Stăpân peste aceste locuri era comitele Staicu un tânăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle multe prilejuri de mândrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scânteietori şi părul cârlionţat ca o cunună îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tânărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lângă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca petala mărului  înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsnicie circulau în şoaptă...       
                                                           x
                                                    x         x
                                                           x
        ''Urca un crai semeţ către Posada
          Cu mii de cavaleri alături
          Dar câţi ieşiră dintre stânci
          Călări sau pe brânci ?''
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        O frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat ... de către măria sa, Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate fi acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar sunt puţini.
                                                          x  
                                                     x        x
                                                          x
        La un ceas după prânz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu podul de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi însoţeau pe Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strânse pe corp, cu părul adunat în coc greu, cu cizme până aproape de genunchi, tânăra doamnă arăta ca un scutier nevârstnic. Pusese multă cochetărie în alegera culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt. Renunţase la obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gândul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine conturat sub hainele strâmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delicate, merita să fie privit chiar de cusurgii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi, îmbujoraţi poate de emoţia drumului sau numai de soarele puternic, strălucirea ochilor, zâmbetul copilăros, îi măreau farmecul. Aşezat alături, Staicu îi privea adesea profilul fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul întâmplător, iar în astfel de prilejuri Staicu îi simţea aroma părului ce aducea a floare de câmp. O clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atât de aproape încât îi simţea respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioară îl opri la timp.                                                                                                            x
                                                     x        x
                                                           x 
        Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvântul ''doamne'' nu li se potrivea. Ele abia acum visau la măritiş. Fiice ale unor boieri cu stare de prin împrejurimi, fetele veniseră în slujbă fiindcă moda zilei impunea ca soţia comitelui să aibă doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri falnici. Părinţii ambiţioşi cunoşteau locul unde pică de obicei peştele cel mare. Iar fiicele nu dispreţuiau niciodată astfel de avantaje.
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu umblase atât de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trăsuri. Prin altele, cai de schimb. Puţine ceasuri de odihnă îşi îngăduia comitele. Bucuria prea mare îi dădea aripi. La Argeş primirea soliei se făcu fără ceremonia de cuviinţă.
-Ai adus ? întrebă Vodă.
-Am adus, râse comitele Staicu şi se prăbuşi pe un scaun. Somnul îl cuprinse în aceeaşi clipă.
        Privindu-l, Mircea slobozi un hohot mare, apoi dădu poruncă să fie aşezat în dormitorul său. Comitele ajunsese la Argeş de unul singur. Întreaga solie se răspândise frântă de oboseală de-a lungul drumului.
        Un sfert de ceas mai târziu, trâmbiţele sunară pe ziduri. Boierii, curtenii obişnuiţi, oştenii, slujitorii şi populaţia oraşului înţeleseră că se dau unele veşti. Mulţi se înghesuiră în curtea domnească. Mulţi rămaseră dincolo de porţi. Un crainic ieşi pe o terasă la stânga măriei sale şi strigă să se audă până departe:
-Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată Ţara Românească, stăpân a cetăţii Dârstorului şi peste toată Podunavia până la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului.           
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        O seamă de slujitori le ieşiră în cale. Staicu lepădă frâul în mâinile unuia şi zori spre odăile sale de la etaj. Majordomul alerga după el gâfâind greu. Un semn al stăpânului îl opri. Comitele simţea nevoia unui somn bun. Stăruia asupra sa o oboseală căreia nu-i găsea explicaţii. Pe coridoare câţiva slujitori îl întâmpinară. Le făcu un semn amical. Nu dorea să vadă pe nimeni. Singurul gând era spre odihnă. Deschise uşa odăii sale şi rămase înlemnit cu mâna pe clanţă. Albă la chip ca pânza spălată la râu, cu buzele într-un tremur uşor, cu un început de zâmbet nesigur, Margareta şedea lipită cu spatele de căminul uriaş. Îl aşteptase fără a spera prea mult că se va mai întoarce vreodată. Acum era doar la câţiva paşi, tras la faţă şi palid. Îl văzuse intrând în curtea castelului. Îi urmărise în gând fiecare pas pe scări sau de-a lungul coridoarelor. Voia să alerge spre el. Să se agaţe de umerii lui mari şi să nu-i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limpede tot ce era şi în inimă. Dori să alerge spre el însă ceva din privirile lui o opri. Nu era acolo nici o scânteie de bucurie, de surpriză, ci doar oboseală sau poate altceva ce îi scăpa ei.
-Doamnă, sunt de neiertat, îşi reveni Staicu. Nu mă aşteptam să vă găsesc aici. Ar fi trebuit să vă aduc un dar.
-Aţi venit voi şi-i mai mult decât speram.
        În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai găsi ironia de altădată. Căldura glasului ei ar fi trebuit să-l trezească din amorţeală.
-V-am aşteptat mult.
-Ca totdeauna, zâmbi el.
-Nu. Nu ca totdeauna, îndrăzni Margareta, fiindcă mi-am dat seama că vă... că vă...
-Ştiu, o întrerupse blând. Mă iubiţi, doamnă. Se vede în privirile voastre, continuă cu glas obosit şi indiferent. 
        ''Nu mă iubeşte, tresări ea scuturată de un fior dureros. Nu m-a iubit niciodată iar eu mă umilesc azi cum nu s-a umilit nici o femeie din neamul nostru. Ei bine...''
        Dar îşi înfrână primul gând fiindcă altul îi veni în minte. Staicu nu o credea.
-Vă iubesc demult, strigă ea cu disperare în glas. Abia la Siret mi-am dat seama de asta. Adică, ceva mai devreme. Cred că v-am iubit totdeauna şi numai o nerozie...
-Oho! râse e cu blândeţe, însă la fel de indiferent. Ştiu că mă iubiţi, doamnă. Dar voi nu-l iubiţi pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu. Pe Nufărul Alb. Voi iubiţi nişte fapte de arme, nu omul. E de mirare că tosmai acum vă descoperiţi dragostea pentru mine. Aţi fi avut timp în anii care au trecut.
        Margareta îl privi cu mânie abia reţinută. Îşi aruncă părul într-o parte cu o mişcare aspră a capului. Firea ei de Muşatină aprigă nu putea îndura umilirea.
-Atunci, cu bine, domnule ! Mâine în zori voi pleca spre Siret.
-Cu bine, doamnă !
        Rămas singur, Staicu se trânti pe aşternutul alb aşa îmbrăcat dar curios, îi dispăruse oboseala. Privea cu stăruinţă un colţ al tavanului alb, iar gândurie nu se adunau între ele. Auzi un ciocănit uşor la uşă. Era cavalerul Bogdan. 
-Domnule, v-am adus cutia dăruită vouă de egumenul Lazăr. Aţi uitat-o la mine.
-Mulţumesc !
        Rămas dinnou singur, privi cutia fără interes. O împinse într-o parte hotărât să adoarmă. Cutia alunecă pe podea şi se deschise. Două suluri mici, două scrisori căzură aături. Staicu le ridică şi vru să le aşeze pe masă. Tresări. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni să citească. Faţa lui, şi aşa palidă, păru că îşi pierde tot sângele din ea. Mâinile sale puternice, care nu tremuraseră niciodată, se bâţâiau fără rost. Unele cuvinte ale scrisorii stăruiau în întreaga lui fiinţă ca nişte strigăte puternice, repetate la nesfârşit în ecouri.
        'Sfinţia-ta, în ziua în care l-am părăsit pe Staicu mi-am dat seama că-l iubesc. Cred că îl iubeam demult. Nu numai mândria m-a oprit să mă întorc, ci şi teama că el nu mă iubeşte. Dacă atunci, în zorii zilei, când trăsura mă aştepta gata de drum, el mi-ar fi poruncit să nu plec, sunt sigură că i-aş fi căzut la picioare. Am tot sperat că soţul meu va veni după mine...''
        Margareta şedea lângă fereastră. Uşa odăii sări în lături ca ovită de o pală de vânt. Cu scrisoarea în mână, Staicu rămase lângă uşă. Ochii săi în flăcări vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parcă speriat că o va pierde în clipa următoare. Mâinile ei încremeniseră. Pe buze îi juca un început de zâmbet, palid ca o părere. Braţele lui o cuprinseră atât de puternic încât Margareta simţi vag că se va sufoca. Şi tot vag îi trecu prin minte că nimeni nu murise vreodată dintr-o îmbrăţişare. Alte gânduri nu o mai încercară fiindcă se lăsă în braţele lui cu tot focul îndelungatei aşteptări.                                             


                        (IOAN DAN, ''CAVALERII ORDINULUI BASARAB'')

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

câteva zile din viaţa lui Theodore (4)...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                        

     CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE

                                   de RADU HONGA
                                    (http://revistanautilus.ro/dictionar-sf/honga-radu-1953-1997/ )
             
                                                   ÎNTOARCEREA
     
            Domnul Theodore s-a întors pe Terra datorită norocului. După şase luni de muncă (timp în care a învârtit la roata de care vă povesteam), armata ueni planete vecine căreia îi dispăruseră de curând doi cosmonauţi de seamă, debarcă pe Epsilon. După câteva zile de lupte, armata de pe Epsilon fu înfrântă şi miile de sclavi ce munceau din greu în subsolul ei, descoperiţi în subterane şi eliberaţi. Abia acum Theodore reuşi să-i găsească pe ceilalţi misionari de pe Terra, în căutarea cărora plecase.
            Plecară toţi spre Pământ. Cum nimeni n-o mai spera, întoarcerea celor trei misionari şi a lui Theodore, a pricinuit o bucurie planetară greu de descris. Pot să vă spun că însuşi Arthur, care între timp ieşise la pensie, a venit special să-i mulţumească lui Theodore pentru eroismul de care dăduse dovadă. Cine ştia că Theodore muncise ca necalificat alături de creaturi de toate speciile şi că nici prin cap nu-i dăduse să-i caute pe ceilalţi ?
            În consecinţă, oficialii îi decorară (lui Theodore îi dădură o medalie în plus şi banii pe care îi promiseseră la plecare), apoi îi lăsară pe mâna medicilor.
            Într-adevăr, toţi aveau mare nevoie de tratament. Pe Theodore îl puseră la o cură de îngrăşare deoarece arăta ca o fantomă bolnavă, iar ceilalţi au încăput pe mâna psihiatrilor. 
            Din punct de vedere fizic arătau bine, munca le priise dar erau niţel cam ciudaţi. Încă de la sosire ceruseră insistent să fie angajaţi ca săpători în subteran. Nu voiau orice fel de săpături - dacă stau să mă gândesc, orice grădinar îşi sapă grădina - ci săpături din cele mai grele. Oficialii îi îmbrăţişau, iar ei cereau să li se aducă neîntârziat sape şi lopeţi); timpul nu aşteaptă. ''Cine nu sapă, nu mănâncă !'', ziceau ei. Calmantele cu care s-au hrănit timp de două săptămâni i-au mai liniştit dar nu atât cât sperau medicii. După ieşirea din carantină, doi dintre ei s-au angajat imediat la o mină care, în cazuri mai dificile, folosea încă oameni în locul utilajelor grele, iar al treilea care nu era însurat, plecă la ţară cu Theodore. Ideea de a-l însoţi fusese a lui Theodore. Se simţea prea bătrân şi prea obosit ca să se mai poată ocupa singur de întreţinerea fermei, şi, în acest caz, prezenţa lui George era binevenită. Şi mai ales pofta de muncă a acestuia.
            Cum ajunseră la fermă, Theodore avu un şoc. Nu mai cunoştea nimic din ceea ce lăsase acolo. Casa arăta de parcă fusese părăsită de un secol, gardul căzuse, iepurilor li se rupseseră arcurile şi stăteau înţepeniţi, pompa de lapte ruginise.
            Când plecase, Theodore lăsase ferma în grija agenţiei de la care o închiriase, dar funcţionarii, auzind că nu se va mai întoarce, o lăsaseră în paragină. Cine mai cumpără astăzi vile la ţară ?
            Aşa că Theodore, în loc să se odihnească, fu nevoit să se pună pe lucru. Mai întâi strânse toţi iepuraşii şi încercă să-i repare. George îl urmărea cu atenţie cum desface arcurile ruginite şi rupte.
 -Şefule, îi spuse într-un târziu, mă laşi pe mine ?
            Theodore se gândi că e bine să vadă de ce-i în stare.
-Bine, George, repară-i tu şi mă ocup eu de pompă.
            George îşi frecă bucuros mâinile, apoi, privi în jur de parcă ar fi căutat ceva.
-Un târnăcop nu ai ?
            Theodore îl privi mirat.
-Ce să faci cu el ?
-Ha ? Cum ce să fac ? Să repar iepuraşii !
-Cu târnăcopul ? Nu cred că-i cea mai potrivită unealtă pentru o treabă ca asta !
-Atunci o sapă, ceva... Mi-e teamă că-mi prind degetele în arcurile astea, nu mă pricep aşa bine.
-Văd, zise Theodore. Lasă-i că-i strici mai rău ! Du-te şi îndreaptă gardul.
            După vreo zece minute, George se întoarse.
 -Şefule, cred că gardul nu mai e bun. Am o idee. Ce-ar fi să-l înlocuim ?
-N-ar fi rău da' trebuie să facem comandă la oraş pentru plăci de plastic, şi e tare complicat.
-Aşa spuneam şi eu, se repezi George. Îl înlocuim cu un şanţ plin cu apă. Îl sap eu. În două zile îl fac de patru metri lăţime şi patru sute lungime. Şi de nu ţi-o place...
           Theodore îşi aduse aminte de ideea fixă cu care veniseră cei trei - săpători de anvergură universală - şi-l apucă tremuratul când se gândi ce ar fi fost în stare să-i facă din fermă.
-Nu, nu, lasă în cazul ăsta mai bine îl oprim pe cel vechi.
           George mai făcu o încercare. Se simţea inutil.
-Şi eu ce să fac ? Dumneata repari şi eu să mă uit ? Lasă-mă să fac un canal, un tranşeu, o groapă cât de mică.
-Nu faci nimic, se enervă Theodore. Ce, vrei să-mi distrugi grădina ? Asta e o fermă, nu poligon !
           George se uită dezamăgit în jur. Observă un răzor pe care nu creştea nimic.
-Mormântul ăsta al cui e ? Cine-i îngropat acolo ?
           Theodore lăsă pompa şi privi în direcţia în carea arătase George.
-Acela este un răzor pe care ar trebui să crească ceva. Ia te uită ! Îmi faci grădina cimitir ? Du-te şi lasă-mă să lucrez. Vezi dacă mai sunt păsărele în spatele casei.
           După puţin timp, Theodore se auzi strigat.
-Şefule, sunt moarte toate ! Eu propun să le îngropăm. Sap eu o groapă de şase metri adâncime şi patru lă...
-Atât îţi trebuie !- urlă Theodore. Te trimit imediat la oraş. Tu ştii cât costă astăzi o pasăre împăiată ! Şi într-o groapă aşa cum ai spus tu, intrăm şi noi. Nemaipomenit ! Pentru cinci păsărele să sapi şase metri ! Ia stai aşa, că tot eşti pornit să sapi !
           Îşi aduse aminte că nu mai funcţiona vaca.
-Vino încoace ! Sapi de aici şi până aici, spuse, arătându-i o porţiune cam de trei sau patru metri, de la pompă spre gard. Când ajungi la conductă, mă anunţi.
           George puse mâna pe târnăcopul uriaş pe care-l aduse Theodore din magazie şi se puse vesel pe treabă.
           Theodore intră în casă să pregătească ceva de mâncare. După vreo două ore ieşi să-l cheme pe George la masă. Când văzu cum arată curtea, îşi duse mâna la inimă şi se rezemă sfârşit de tocul uşii.
           George trecuse de mult de gard (pe sub el) şi acum săpa câmpul din faţa casei. Urletul de dinozaur flămând plecat la vânătoare, pe care-l scoase Theodore, îl trezi din stare de beatitudine pe care i-o dădea săpatul. O luă la fugă.
           Cu greu reuşi Theodore să-l facă să se întoarcă, promiţându-i solemn, pe cuvântul său de astronaut, că n-o să-i facă nimic.
-Voiam să văd unde duce conducta... se scuză el.
           ''E clar, dacă-i mai dădeam timp, ajungea în oraş'' mormăi  Theodore. ''Aşa-mi trebuie. De ajutoare aveam nevoie, ajutor am găsit !''
           George făcuse totuşi o treabă bună deoarece conducta era spartă departe, afară, pe câmp, acolo unde tocmai se oprise din săpat. Vrând-nevrând, Theodore îl iertă.
           O săptămână încheiată au muncit de dimineaţă până seara târziu, dar în final, munca le-a fost pe deplin răsplătită.
           În a opta zi de la întoarcerea de pe Epsilon, Theodore îşi inspectă toată ferma şi se declară mulţumit. Toate erau puse la punct.
           Iepuraşii ţopăiau vioi pe arcurile bine unse, care nu mai scârţâiau, mierla împăiată de pe ramul numărul doi tocmai începuse să ciripească o arie de privighetoare, iar zefirul artificial aducea miros reavăn de pământ proaspăt săpat, de la gropile pe care le făcuse George.     
           Theodore trase de manetă şi vaca îi umplu paharul cu lapte, scoţând în acelaşi timp un muget înduioşător.
           Bău delicioasa licoare alb-albăstruie cu 2 % grăsimi (aşa îi recomandase medicul, din cauza vârstei) şi, cu mâna pe pompă, se jură să nu mai părăsească Pământul, orice ar fi.            
                                          
                     (RADU HONGA, ''CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE'')
                                                           

Randunici 4






          

            

sursa desenului - rândunica:

vineri, 10 noiembrie 2017

jurnalul (225)



Astăzi ... vineri, 10 noiembrie, ora 21.05
Deşi suntem ... în noiembrie, acum avem parte de vreme mai plăcută ! deşi frig noaptea, pe parcursul zilei este mai plăcut şi soarele ne mai zâmbeşte... acum câteva momente am fost până afară şi este o ceaţă aşa de deasă!
Mă las ... uneori dusă de val... trăiesc liniştită ocupându-mă doar de cele necesare momentului respectiv...
Recunosc ... că îmi place să fiu răsfăţată ! noroc că, uneori, chiar sunt ! 
Mă bucur ... enorm că nu sunt singură - de la mare distanţă am primit adesea câte un semn care mi-a îmbărbătat sufletul: câte-o carte, câte un mesaj, câte-o felicitare ! nu ştiu cât de mult le merit dar pentru mine contează enorm !
În bucătărie ... suntem tot noi doi,eu şi Puiu (mi-a acaparat fotoliul în care mă răsfăţam seara târziu, privind la tv...) care cam sforăie încetişor acum... uneori oftează... doarme aşa de frumos ! de fapt toată suflarea casei doarme, adică doar eu sunt trează, cu un ochi în leptop şi cu unul în televizor (a fost filmul ''Cruciaţii'')... 
Sunt ... îmbrăcată gros -  încă mai am până voi merge la culcare...
Activitatea principală ... a săptămânii a fost aprovizionarea cu varză (celelalte treburi sunt repetitive, ca în fiecare săptămână) ! duminica trecută am reuşit să cumpărăm varza direct de la o maşină ce trecea prin faţa porţii, apoi luni am avut prima mea acţiune, singură, de a pregăti varza: curăţată, crestată, aşezată în butoiul mare; pregătirea soluţiei cu sare, umplerea butoiului cu soluţie transportată cu găleata.... acum aşteptăm o săptămână (sau mai mult) ca să se ''lase'' varza şi să putem să mai punem alte verze în butoi... 
Am citit ... o carte din bibliotecă (deşi noaptea târziu, în pat, revin tot la lectura mea, ''Pânza de păianjen''...) pregătind pagina de luni...
În casă ... este cald ! nu am început să facem focul şi seara...
Am ales ... câteva fotografii din grădină (deşi a fost o perioadă mai dificilă mai înainte, încă avem flori minunate):



miercuri, 8 noiembrie 2017

australieni...

... cum se lasă întunericul ce mai pot să fac ? la tv în căutare de filme...
... mă bucur că am reuşit să descopăr un film interesant - e ceva timp de când nu am mai descoperit un film care să mă ţină cu sufletul la gură de emoţie !!!
... ''Australia'' - https://ro.wikipedia.org/wiki/Australia_(film_din_2008)
... cu superba Nicole Kidman - lady Sarah (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicole_Kidman ) 
şi încântătorul Hugh Jackman - văcarul (https://ro.wikipedia.org/wiki/Hugh_Jackman )! 
... mi-au plăcut mult şi aborigenii - doar aşa erau numiţi în film - bunicul Regele George şi nepotul Nullah !

... ce să aleg altceva cu Natalie decât o melodie ce m-a încântat mult:

... iar pe Hugh am ales să-l admir dansând - e superb !- :

marți, 7 noiembrie 2017

reamintiri...

... este o zi mai specială... orice zi de 7 este specială...
... căutând prin textele-salvate pe leptop, am găsit o poezie minunată a celui ce a fost Radu Gyr (https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr )!
           (sursa:https://manastirea.petru-voda.ro/2015/05/09/radu-gyr-ne-vom-intoarce-intr-o-zi/)
... există şi un minunat cântec al lui Mircea Rusu: